De la un anunț mic dintr-un ziar din Los Angeles, până la cel mai mare turneu din istoria trupei — 45 de ani de thrash, tragedie și supraviețuire
Sunt povești despre trupe rock, și apoi este povestea Metallica. Puține grupuri din istoria muzicii au traversat atâtea extreme: de la moartea unui membru fondator, la un război public cu propriii fani pe tema pirateriei muzicale, până la o cădere aproape completă surprinsă de camere de filmat, urmată de una dintre cele mai spectaculoase reveniri ale genului. Toate acestea, pornind de la un anunț de cinci rânduri într-un ziar gratuit din Los Angeles.
În 2026, Metallica se află încă pe drumuri (adică în turneu)… literalmente. Turneul lor M72 traversează Europa, iar povestea nu pare să aibă de gând să se oprească prea curând. Așa că merită să ne întoarcem la început și să reconstruim, pas cu pas, cum a ajuns o glumă de weekend între doi tineri obsedați de heavy metal-ul britanic să devină cea mai de succes trupă de metal din istorie.
Un danez, o rachetă de tenis și un anunț providențial
Povestea începe, oricât ar părea de neobișnuit, cu tenisul. Lars Ulrich era un tânăr danez cu potențial de jucător profesionist, care a renunțat la rachetă în favoarea unei pasiuni mult mai zgomotoase: New Wave of British Heavy Metal, mișcarea din care făceau parte trupe precum Diamond Head, Tygers of Pan Tang și Iron Maiden. Genul acesta abia începea să pătrundă în Statele Unite, iar Ulrich s-a mutat în California decis să găsească oameni care să-i împărtășească obsesia.
În anul 1981, a plasat un mic anunț clasificat în ziarul californian „The Recycler„, căutând muzicieni interesați de acest sound încă exotic pentru urechile americane. I-a răspuns un chitarist ritmic timid pe nume James Hetfield. Niciunul dintre ei nu era, la acel moment, un instrumentist remarcabil, iar prima repetiție a fost, în cel mai bun caz, un eșec modest.
Totuși, cei doi au rămas împreună… și mai sunt, patruzeci și cinci de ani mai târziu.
Chiar și numele trupei a fost, într-un fel, un accident norocos. Un prieten al lui Ulrich, Ron Quintana, căuta un titlu pentru o revistă dedicată metalului și avea două variante pe listă: „MetalMania” și „Metallica”. Ulrich l-a sfătuit să meargă pe prima variantă, și a păstrat-o discret pe cea de-a doua pentru trupa pe care abia urma s-o formeze.
Anii turbulenți: Mustaine, Burton și nașterea thrash-ului
Formația inițială a fost departe de a fi stabilă. Chitaristul solo Dave Mustaine și basistul Ron McGovney au completat primul cvartet coerent, iar Mustaine era suficient de talentat încât trupa să înregistreze primele demo-uri și să ajungă pe compilația “Metal Massacre” din 1982, unde, ironia sorții, numele lor a fost tipărit greșit ca „Mettallica”.
Problema era temperamentul lui Mustaine: consumul de alcool și agresivitatea îl făceau tot mai greu de gestionat. Între timp, Ulrich și Hetfield l-au văzut cântând pe basistul Cliff Burton alături de trupa Trauma și au decis pe loc că trebuie să-l aducă în formație. Burton a acceptat, dar cu o condiție fermă: trupa trebuia să se mute din Los Angeles în zona golfului San Francisco, teritoriul lui.
Așa au și făcut.
Vezi și – Război în Culise – Trupe Rock Care S-au Urât Mai Tare Decât Și-au Iubit Muzica
Pe 11 aprilie 1983, răbdarea trupei față de comportamentul lui Mustaine s-a epuizat, iar acesta a fost dat afară fără avertisment, urcat direct într-un autobuz spre Los Angeles. Umilința acelei zile avea să alimenteze una dintre cele mai lungi rivalități din istoria metalului: Mustaine s-a întors acasă și a format Megadeth, o trupă gândită, cel puțin parțial, ca răzbunare muzicală. Înlocuitorul său a fost găsit aproape instantaneu, Kirk Hammett, chitarist al trupei thrash Exodus din zona golfului, a fost audiat și angajat chiar în după-amiaza concedierii lui Mustaine. Postul acela avea să rămână al lui pentru totdeauna.
Cu Hammett integrat, trupa s-a mutat la Rochester, New York, pentru a-și înregistra albumul de debut cu un buget infim. Titlul inițial, “Metal Up Your Ass”, a fost respins de distribuitor, iar albumul a apărut sub numele “Kill ‘Em All”, pe 25 iulie 1983, la casa de discuri independentă Megaforce. Comercial, discul nu a mișcat prea multe topuri, dar în rețeaua underground de fani care schimbau casete între ei, impactul a fost imediat și masiv. Piese precum „Whiplash” și „Seek and Destroy” au devenit imnuri instant ale unei mișcări muzicale care abia se năștea: thrash metal.
Ride the Lightning și capodopera Master of Puppets
Dacă “Kill ‘Em All” fusese un sprint, următorul album a arătat o trupă care își dorea deja mult mai mult. “Ride the Lightning”, lansat pe 27 iulie 1984, a combinat viteza debutului cu o ambiție și o profunzime muzicală nouă, mult influențate de Cliff Burton, un muzician cu o curiozitate aproape clasică, la fel de pasionat de Bach pe cât era de Black Sabbath.
Introducerea acustică din „Fight Fire with Fire”, instrumentalul de opt minute „The Call of Ktulu” și balada sumbră „Fade to Black” au arătat lumii că trupa avea mult mai multe fațete decât thrash-ul pur. Casa de discuri majoră Elektra i-a semnat pe baza acestui succes.
Apoi a venit albumul care avea să schimbe totul. “Master of Puppets”, apărut pe 3 martie 1986, este considerat, în mod constant, unul dintre cele mai mari albume de metal din istorie, opt piese fără nicio slăbiciune, de la galopul de deschidere din „Battery” până la coșmarul din „Welcome Home (Sanitarium)”. A fost primul lor album care a luat discul de aur, a ajuns pe locul 29 în Billboard 200 fără niciun single și fără difuzare la radio, iar trupa a primit invitația să deschidă concertele lui Ozzy Osbourne prin America.
Trupa underground devenise, brusc, o forță reală.
Tragedia din Suedia
Triumful a fost brutal întrerupt. Pe 27 septembrie 1986, în timpul turneului european Damage, Inc., autobuzul trupei a derapat pe un drum întunecat lângă Dorarp, în sudul Suediei, și s-a răsturnat. În acea noapte, membrii trupei își trăseseră la sorți paturile din autobuz.
Burton câștigase și alesese patul pe care, altfel, l-ar fi ocupat Hammett. A fost aruncat printr-o fereastră când vehiculul s-a răsturnat și a murit strivit sub el. Acesta avea doar 24 de ani.
Amintirea acelei dimineți a rămas gravată în memoria lui Hetfield într-un mod din care nu și-a mai revenit niciodată complet. Se spune că, în noaptea aceea, a hoinărit pe străzile orașului suedez apropiat, țipând și spărgând vitrine, copleșit de durere. Trupa a rămas unită doar printr-un fir extrem de subțire, iar cu binecuvântarea familiei lui Burton, ceilalți trei au decis să continue.
Astăzi, o piatră comemorativă marchează locul accidentului, iar fanii încă fac pelerinaje acolo pentru a lăsa mesaje și amintiri.
Newsted, basul aproape invizibil și Black Album
Înlocuirea lui Burton a fost aproape imposibilă, atât muzical cât și emoțional. Aproximativ 40 de basiști au fost audiați înainte ca postul să-i revină lui Jason Newsted, din trupa arizoniană Flotsam and Jetsam. Și-a câștigat locul prin talent pur, dar a plătit un preț greu pentru statutul de „noul venit”: a fost hărțuit constant de colegi și pe albumul său de debut cu trupa, linia de bas i-a fost aproape complet îngropată în mix.
Acel album, “…And Justice for All”, lansat pe 25 august 1988, rămâne una dintre cele mai controversate decizii de producție din istoria metalului. Un disc dens și rece, în care basul este practic inaudibil. A fost, totuși, primul lor top 10 american, ajutat de „One”, o piesă anti-război inspirată din romanul “Johnny Got His Gun”, care le-a adus primul videoclip și primul hit real. Piesa i-a dus și în lumea premiilor Grammy: la ceremonia din 1989, prima care includea o categorie dedicată hard rock-ului și metalului, Metallica erau marii favoriți, dar au pierdut în fața trupei folk-progresive Jethro Tull. Un rezultat considerat, până astăzi, una dintre cele mai absurde decizii din istoria premiilor.
Vezi și – 10 Povești Despre Rockeri Care Au Înnebunit Lumea Pe Care Nu Vrei Să Le Știi…Dar Vrei Să Le Știi
Ce a urmat a făcut acea controversă complet irelevantă. Pentru al cincilea album, trupa a simplificat totul, a încetinit ritmurile și l-a adus pe producătorul canadian Bob Rock pentru un sound monumental. Lansat pe 12 august 1991, albumul omonim “Metallica”, cunoscut universal drept Black Album, a fost un adevărat fenomen: a debutat direct pe locul 1 în Billboard 200, a generat hituri precum „Enter Sandman”, „The Unforgiven”, „Nothing Else Matters” și „Sad but True”, și a vândut peste 17 milioane de exemplare doar în Statele Unite.
O trupă thrash devenise, peste noapte, unul dintre cele mai mari acte de pe planetă.
Turneul care a urmat a fost imens și, la un moment dat, aproape fatal a doua oară. Pe 8 august 1992, în timpul unui turneu comun cu Guns N’ Roses, Hetfield a intrat direct într-o flacără pirotehnică pe scenă la Montreal, în timpul piesei „Fade to Black”, suferind arsuri grave la braț și mână. S-a întors pe scenă în câteva săptămâni, cu tehnicianul de chitare John Marshall care a preluat rolul chitarei ritmice în timp ce el continua să cânte.
Reinventare, Napster și ruptura cu propriul public
Un succes de o asemenea amploare cerea o reinventare. Metallica de la mijlocul anilor ’90 era aproape de nerecunoscut: părul lung a dispărut, imaginea s-a schimbat radical, iar muzica s-a deschis spre hard rock, blues și influențe country. Albumele “Load” (1996) și “Reload” (1997), rezultate din aceleași sesiuni ample de înregistrare, au debutat amândouă pe locul 1 și au vândut milioane de exemplare. Dar o parte a fanilor mai vechi a simțit că trupa i-a trădat, iar acuzația de „sold out” i-a urmărit ani buni.
Vezi și – Povestea care a creat Motörhead (și aproape i-a distrus)
Apoi a venit conflictul care avea să le definească imaginea publică pentru o generație întreagă. La începutul anului 2000, un demo al piesei „I Disappear” a apărut pe serviciul de share a fișierelor, Napster, înainte de lansarea oficială. Trupa a dat în judecată platforma. Ulrich a devenit fața vizibilă a procesului, depunând personal o listă cu peste 300.000 de nume de utilizatori Napster pe care trupa dorea să-i vadă închiși, și depunând mărturie chiar în fața Senatului american. Pentru mare parte din public și pentru mulți dintre fanii lor mai tineri, imaginea era una nefavorabilă: milionari care dau în judecată adolescenți. Procesul s-a soldat cu o înțelegere, iar Napster a fost, în cele din urmă, închis, dar reputația trupei a avut de suferit ani la rând, chiar dacă argumentul lor de fond, că artiștii merită plătiți pentru munca lor, a fost, ulterior, validat de întreaga eră a streamingului.
Tensiunea internă creștea în paralel cu cea externă. Pe 17 ianuarie 2001, Jason Newsted a părăsit trupa după 14 ani, invocând motive personale și o neînțelegere cu Hetfield legată de proiectul său paralel, Echobrain. Metallica pierduse un al doilea basist, de data aceasta nu din cauza unei tragedii, ci din cauza uzurii lente a vieții de trupă și erau pe cale să se apropie mai mult ca oricând de destrămare completă.
Prăbușirea filmată și nașterea lui St. Anger
Cu Newsted plecat și un album de înregistrat, fisurile s-au deschis complet. În iulie 2001, Hetfield a intrat în programul de dezintoxicare pentru alcoolism și alte dependențe, oprind complet activitatea trupei și lăsându-i pe ceilalți nesiguri dacă Metallica mai există, de fapt. S-a întors în decembrie, transformat, cu limite stricte privind cum și când putea lucra, iar trupa s-a reconstruit încet și dureros, chiar sub ochii camerelor de filmat. Producătorul Bob Rock a cântat el însuși la bas pe sesiuni, iar un consilier de performanță a fost adus pentru a media o relație profund disfuncțională între Hetfield și Ulrich.
Tot acest proces a fost surprins în documentarul “Some Kind of Monster”, prezentat în premieră la Festivalul de Film Sundance, în ianuarie 2004, unul dintre cele mai sincere filme realizate vreodată despre o trupă mare, arătând rockeri bogați și maturi certându-se pe titluri de piese și punându-se la îndoială reciproc dacă se mai plac în vreun fel. Albumul documentat, “St. Anger”, a apărut pe 5 iunie 2003. Brut, lung și construit pe un sound deliberat aspru al tobei snare, a împărțit publicul la fel de puternic ca orice alt disc al lor… dar a debutat totuși pe primul loc, iar piesa care a dat și titlul albumului a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare metal în 2004.
Vezi și – Povești Despre Staruri Rock Pe Care Nu Le Vei Crede, Dar Sunt 100% Adevărate
Trupa avea nevoie de un basist permanent, așa că l-au găsit în Robert Trujillo, un instrumentist puternic care își făcuse un nume în Suicidal Tendencies și în trupa lui Ozzy Osbourne. S-a alăturat în anul 2003, primind un avans de un milion de dolari pentru a semna contractul cu ei. Un gest de generozitate surprins chiar în documentar și un contrast deliberat față de modul în care fusese tratat Newsted. Trujillo a oferit, în sfârșit, o secțiune ritmică stabilă, și rămâne basistul trupei până astăzi.
Rick Rubin, Hall of Fame și controlul propriului destin
Odată stabilizați, membrii trupei și-au propus să regăsească viteza și complexitatea albumelor timpurii. S-au despărțit de Bob Rock, după mai bine de 15 ani de colaborare, și l-au adus pe producătorul de renume Rick Rubin, care i-a împins înapoi spre piese lungi și complexe, cu rădăcini clare în thrash.
Rezultatul, “Death Magnetic”, lansat pe 12 septembrie 2008, a fost întâmpinat ca o revenire autentică la formă. A debutat pe locul 1, al cincilea album consecutiv al trupei care reușea această performanță, un record fără precedent în industrie la acel moment.
Recunoașterea a venit rapid. Pe 4 aprilie 2009, în primul an de eligibilitate, Metallica a fost introdusă în Rock and Roll Hall of Fame. Jason Newsted a revenit pentru a cânta alături de trupă, Trujillo li s-a alăturat pe scenă, iar tatăl lui Cliff Burton, Ray, a acceptat onoarea în numele fiului său decedat. Dave Mustaine a fost invitat, dar nu a participat.
Începutul anilor 2010 a marcat și momentul în care Metallica și-a preluat controlul complet asupra propriei afaceri: în 2012, au părăsit Warner Bros. și au lansat propria casă de discuri, Blackened Recordings, cumpărând drepturile asupra întregului lor catalog. În decembrie 2013, au zburat până la o stație de cercetare din Antarctica pentru un scurt concert numit Freeze ‘Em All, devenind prima trupă din istorie care a cântat pe toate cele șapte continente.
Hardwired, 72 Seasons și turneul care a rescris recordurile
Au trecut opt ani între “Death Magnetic” și următorul album, cea mai lungă pauză din cariera trupei, dar așteptarea a dat naștere unuia dintre cele mai sigure albume ale perioadei lor târzii. “Hardwired… to Self-Destruct”, un album dublu, a fost lansat pe 18 noiembrie 2016 și a ajuns pe primul loc în clasamente în 57 de țări.
Hetfield a reintrat în programul de dezintoxicare în septembrie 2019, obligând trupa să amâne o serie de concerte. O reamintire sinceră că recuperarea documentată încă din 2004 este o luptă continuă, nu o poveste încheiată. Trupa a trecut și prin pandemie, a lansat a doua colaborare orchestrală, “S&M2”, în 2020, și apoi s-a apucat de albumul care avea să ancoreze cel mai mare turneu din istoria ei. “72 Seasons”, lansat pe 14 aprilie 2023, își ia titlul de la ideea că primii 18 ani din viața unei persoane — 72 de anotimpuri — modelează tot ce urmează. A ajuns pe locul 1 în Marea Britanie și pe locul 2 în Statele Unite.
Turneul M72 World Tour, anunțat la finalul lui 2022 și lansat pe 27 aprilie 2023 la Amsterdam, este capodopera de spectacol stadional a trupei. Fiecare oraș primește două seri consecutive, un concept numit „No Repeat Weekend”, în care nicio piesă nu se repetă între cele două concerte, trupa cântând pe o scenă rotundă și înconjurată complet de public.
Vezi și – Eșecuri, Scandaluri și Hituri: Adevărul din Spatele Queens of the Stone Age
Până la finalul lui 2025, turneul depășise 517 milioane de dolari în încasări din aproximativ 70 de concerte, atrăgând peste patru milioane de spectatori, unul dintre cele mai profitabile turnee ale deceniului. Cifrele au continuat să crească și în 2026: etapa finală europeană, cu Gojira, Pantera, Knocked Loose și Avatar ca deschidere, a debutat la Atena în mai 2026 în fața a 90.000 de oameni, a doborât un record de asistență pe Olympiastadion din Berlin la finalul aceleiași luni, și a continuat prin Bologna la începutul lunii iunie. Turneul s-a încheiat la Londra, pe 5 iulie 2026.
Ce urmează după aceea rămâne, pentru prima dată de mult timp, un mister nescris. Un al doisprezecelea album de studio există deocamdată doar ca o colecție uriașă de idei neterminate, chitaristul Kirk Hammett mărturisind că are peste 700 de schițe noi, dar că trupa nu se va apuca serios de următorul album mai devreme de un an, fiind încă prinsă în finalizarea turneului.
Filantropie, rivalități și moștenirea unei trupe imposibil de ignorat
Puține trupe au generat atâtea cariere paralele și atâtea rivalități. Concedierea lui Dave Mustaine în 1983 a dat lumii Megadeth, iar rivalitatea dintre el și foștii colegi a mocnit decenii întregi înainte de a se transforma într-un respect reciproc precaut. Jason Newsted a continuat să cânte cu Voivod, Ozzy Osbourne și proiectul său propriu, Newsted. Robert Trujillo a adus cu el un trecut solid alături de Suicidal Tendencies, iar Kirk Hammett, un colecționar pasionat de obiecte horror, a lansat material solo între turnee.
Trupa și-a canalizat, de asemenea, o energie considerabilă spre filantropie. În 2017, membrii au fondat fundația All Within My Hands, care finanțează programe de educație vocațională prin inițiativa Metallica Scholars în colegii comunitare americane și susține bănci de alimente și ajutor în caz de dezastre.
Controversele nu au lipsit niciodată, de la basul “îngropat” de pe “…And Justice for All” și reacția de „sold out” din perioada “Load”, până la procesul cu Napster și primirea nedumerită a colaborării “Lulu” cu Lou Reed. Totuși, trupa a demonstrat, iarăși și iarăși, o capacitate rară de a transforma chiar și cele mai grele momente (dependențele, certurile interne, dezastrele de imagine) în material care le adâncește, nu le diminuează, povestea.
De ce contează încă Metallica
Locul trupei Metallica în istoria muzicii nu mai este subiect de dezbatere. Au luat un stil underground, inventat de o mână de tineri britanici și americani, și l-au transformat în unul dintre sound-urile dominante ale ultimilor 40 de ani, vânzând peste 150 de milioane de discuri și rămânând cea mai de succes trupă de metal din istorie. “Master of Puppets” este predat astăzi ca un model de compoziție, Black Album se găsește în colecții care nu mai dețin niciun alt disc metal, iar influența trupei a pătruns în cultura mainstream în moduri greu de anticipat. De la scena memorabilă din sezonul patru al serialului “Stranger Things”, în 2022, în care piesa „Master of Puppets” joacă un rol esențial, până la un sezon dedicat lor în jocul Fortnite.
De la un anunț modest într-un ziar gratuit din Los Angeles, la stadioane pline pe tot globul, patruzeci și cinci de ani mai târziu. Puține povești din muzica rock reușesc să combine atât de multă tragedie, reinventare și, în cele din urmă, triumf. Metallica rămâne, pur și simplu, una dintre cele mai mari povești pe care rock-ul le-a produs vreodată.
