Salutare de la mare

Dragii moșului, opriți muzica. Opriți riff-urile. Dați jos machiajul negru și scuzați-vă liliecii. Pentru că azi nu vorbim despre orice rocker, ci despre Ozzy Osbourne – regele, clovnul și demonul auto-proclamat al heavy metal-ului.

Da, a murit. Sau cum ar spune el… a tras cortina, a dat shut down la amplificator și s-a dus să dea un concert calumea în alte părți ale universului. Sau în rai. Sau, cel mai probabil, într-o secție VIP de spital supranatural pentru rockeri în sevraj.

Dar hai să-i onorăm memoria așa cum i-ar fi plăcut lui: cu gălăgie, ironie, puțină jenă și multă, multă nebunie.

De la vaci la Sabbath

Băiatul John Michael Osbourne s-a născut în Birmingham, un oraș atât de gri încât și până umbrele intrau în depresie. Tatăl era strungar, mama făcea piese auto. Sincer nu sună a început de legendă rock, ci a început de carte de muncă.

Școala pentru Ozzy era o glumă tristă. Avea dislexie, ADHD și zero șanse la olimpiada de mate. Dar avea ceva mult mai important: o ureche care vibra atunci când auzea The Beatles și o minte care visa la microfoane, nu la matematică.

După ce a testat câteva joburi absolut minunate, cu ghilimelele de rigoare, inclusiv în abatoare (unde se distra punând globi oculari de vacă în paharele oamenilor… classy, nu?), și după un mic episod penal cu un televizor căzut în cap în timpul unui furt, Ozzy a zis: „băi, poate facem totuși ceva cu muzica aia?”

Și cum totul începe cu un prieten bun și o idee proastă, așa s-a născut Rare Breed. Trupa a avut două concerte. Apoi…s-a născut Earth. Apoi, văzând un film horror, ăștia au zis: „băi, dar cum ar fi să ne numim… Black Sabbath?” De aici, restul e istorie. Și isterie.

Din acel moment, Ozzy Osbourne devine „The Pince of Darkness”. Sau, mai exact, „Prințul cu o voce care urlă ca un ceas deșteptător posedat, dar într-un mod care-ți dă un fior plăcut”.

Donează prin PayPal pentru susținerea platformei noastre. Numai așa vom reuși să creștem și să creăm conținut mai calitativ.