Există o regulă nescrisă în viață. Copiii liniștiți, ciudații clasei și adolescenții care par că nu se potrivesc nicăieri ajung, uneori, să schimbe lumea. Restul află asta câțiva ani mai târziu, când trebuie să plătească bilet ca să-i vadă pe scenă. James Hetfield este unul dintre acei oameni.

În anul 1981 avea 18 ani, părul lung, blugi rupți, haine ponosite și o colecție serioasă de coșuri pe față. Umbla prin cartier cu un casetofon portabil din care răsunau Led Zeppelin și Judas Priest la un volum suficient de mare încât vecinii să creadă că Apocalipsa începe pe strada lor.

Unii îl priveau cu milă. Alții îl considerau „copilul lui Satan„.

Nimeni nu îl vedea ca pe viitorul lider al celei mai mari trupe de heavy metal din lume. Dar adevărul este că marile povești rareori încep cu aplauze. De cele mai multe ori încep cu oameni care îți spun că nu vei ajunge nicăieri.

Vezi și – Război în Culise – Trupe Rock Care S-au Urât Mai Tare Decât Și-au Iubit Muzica

James Alan Hetfield s-a născut pe 3 august 1963 în Downey, California. Imaginează-ți plaje, palmieri și un soare care pare să nu apună niciodată. Pare decorul perfect pentru o copilărie fericită. Numai că, dincolo de ferestrele casei familiei Hetfield, atmosfera era cu totul alta.

Părinții lui făceau parte din cultul Christian Science, o religie care respingea medicina modernă și considera că rugăciunea este suficientă pentru vindecare. În teorie, suna spiritual. În practică, însemna că un copil bolnav nu mergea la medic. Iar pentru James, regulile nu se opreau aici. Sporturile erau descurajate. Anumite cursuri de științe nu îi erau permise.

Viața era construită din limite, disciplină și foarte puțin spațiu pentru întrebări. Nu este greu de înțeles de ce, mai târziu, avea să scrie unele dintre cele mai furioase versuri din istoria muzicii.

În liceu nu era popular. Nu era genul care atrăgea atenția. Nu conducea petrecerile și nici nu era vedeta echipei de fotbal. Era băiatul tăcut din ultima bancă. Genul care pleca imediat după ore, își făcea temele și își petrecea serile ascultând discuri până când părinții îi spuneau că este timpul să stingă lumina. Singurul loc unde se simțea cu adevărat liber era muzica.

Fratele său vitreg, David, îi deschisese deja poarta către Black Sabbath, Aerosmith și alte trupe care aveau să îi schimbe definitiv viața. În timp ce colegii visau la mașini rapide sau la vacanțe exotice, James visa la chitare, amplificatoare și scene uriașe.
Era un vis atât de mare încât părea aproape ridicol. Dar tocmai visele ridicole au obiceiul să devină legende.

Prima încercare serioasă s-a numit Obsession.

Vezi și – 10 Povești Despre Rockeri Care Au Înnebunit Lumea Pe Care Nu Vrei Să Le Știi…Dar Vrei Să Le Știi

Nu era decât o trupă de liceu care cânta coveruri la petreceri și spectacole școlare. Publicul era format din colegi, profesori și câțiva părinți care probabil se întrebau dacă nu există și un volum mai mic la amplificatoare. După absolvire, trupa s-a destrămat. James s-a trezit din nou singur. Fără formație. Fără plan.

Doar cu încăpățânarea aceea specifică oamenilor care refuză să renunțe. În același timp, la câteva străzi distanță, un danez energic și extrem de gălăgios avea propriul plan. Lars Ulrich visa să înființeze o trupă.

Când cei doi s-au întâlnit, era aproape imposibil să găsești doi oameni mai diferiți. Lars vorbea cu oricine. James evita contactul vizual. Lars părea că respiră cafea și entuziasm. James părea că încă încearcă să descopere dacă lumea este un loc în care merită să ai încredere.

Și totuși…

Uneori exact piesele care nu par să se potrivească sunt cele care completează puzzle-ul. Discuțiile despre Diamond Head, Motörhead, Judas Priest și NWOBHM au făcut restul. În foarte scurt timp, cei doi știau deja că vor construi ceva împreună.

Nu știau încă faptul că acel „ceva” avea să redefinească heavy metalul. James și-a chemat vechiul prieten Ron McGovney la chitară bas.
Lars l-a adus pe un tânăr chitarist extrem de talentat și extrem de greu de suportat pe nume Dave Mustaine. Iar un prieten le-a sugerat un nume simplu.

Metallica.

Atunci era doar un cuvânt dar astăzi este un brand care valorează sute de milioane de dolari și umple stadioane pe toate continentele. Primele repetiții nu semănau deloc cu imaginea perfectă pe care o vedem în documentare. Banii lipseau iat echipamentele erau modeste. Orgoliile erau uriașe. Dave Mustaine avea un talent aproape la fel de mare pentru scandal precum avea pentru chitară. Consumul excesiv de alcool și izbucnirile violente transformau fiecare zi într-o loterie.

În cele din urmă, James și Lars au luat una dintre cele mai dificile decizii din cariera lor. L-au concediat.

Partea amuzantă?

Puțini oameni pot spune că au fost dați afară dintr-o trupă și apoi au fondat o altă legendă numită Megadeth. Istoria metalului este plină de ironii de genul acesta. Locul lui Dave a fost ocupat de Kirk Hammett. Apoi a apărut Cliff Burton.

Și odată cu Cliff, totul s-a schimbat.

Vezi și – Povești Despre Staruri Rock Pe Care Nu Le Vei Crede, Dar Sunt 100% Adevărate

Acesta nu era doar un basist extraordinar. Era muzicianul care îi provoca permanent să gândească mai mult, să compună mai bine și să nu accepte niciodată soluția ușoară.

La insistențele lui, trupa s-a mutat în San Francisco. Privind în urmă, pare una dintre acele decizii mici care schimbă complet destinul.

În anul 1983 apare Kill ‘Em All iar industria muzicală nu era pregătită pentru așa ceva. Într-o perioadă în care glam metalul domina televiziunile cu păr tapat, machiaj și pantaloni mulați până la limita codului penal al modei, patru băieți în blugi uzați și tricouri negre veneau cu riff-uri rapide, agresive și fără compromisuri.

Aceștia nu încercau să fie comerciali, nu încercau să fie simpatici. Voiau doar să cânte mai tare decât toți ceilalți și exact asta i-a făcut imposibil de ignorat.

Apoi a urmat Ride the Lightning, apoi Master of Puppets.

Fiecare album ridica ștacheta atât de sus încât restul scenei metal alerga permanent după ei. Dar când părea că lumea le aparține, destinul a lovit fără avertisment. În septembrie 1986, în timpul turneului european, autobuzul Metallica a derapat pe un drum din Suedia. Cliff Burton a fost aruncat prin geam și a murit în accident.

Nimeni nu era pregătit pentru o asemenea pierdere. Nu exista manual care să te învețe cum continui după ce îți pierzi unul dintre cei mai apropiați prieteni.

Pentru James, tragedia a lăsat urme care nu aveau să dispară niciodată și totuși…Metallica a ales să meargă mai departe. Nu pentru că era ușor ci pentru că exact asta și-ar fi dorit Cliff.

Anii care au urmat au transformat trupa într-un fenomen mondial….And Justice for All a demonstrat că Metallica putea deveni și mai complexă. One a spart barierele MTV-ului, deși James jurase cândva că formația nu va filma niciodată videoclipuri iar în anul 1991 a venit albumul care avea să schimbe totul.The Black Album.

Vezi și – Eșecuri, Scandaluri și Hituri: Adevărul din Spatele Queens of the Stone Age

Din acel moment, James Hetfield nu mai era doar liderul unei trupeci devenise vocea unei generații. Riff-ul din Enter Sandman avea să fie recunoscut inclusiv de oameni care nu ascultau heavy metal. Privind astăzi în urmă, este aproape imposibil să-l asociezi pe James Hetfield cu adolescentul timid care cutreiera cartierul cu un casetofon pe umăr și vise imposibil de mari.

Dar poate tocmai aici stă frumusețea acestei povești. Nu este doar istoria unei trupe. Este povestea unui băiat care a crescut într-o lume plină de reguli, pierderi și nesiguranță, dar care a ales să transforme toate acestea în muzică. Iar dacă vecinii care îl priveau cândva ca pe un „derbedeu cu părul lung” ar fi putut vedea viitorul, probabil ar fi fost mai atenți.

Nu ca să-l oprească.

Ci ca să-i ceară un autograf înainte să devină imposibil de prins.