Dacă ai întreba orice om cu o părere puternică și zero cunoștințe de tobe cine e cel mai „urât” baterist din lume, șansele sunt mari să auzi un singur nume: Lars Ulrich. Bateriștii oricum sunt ținta glumelor eterne ale muzicienilor („câte glume știi despre bateriști? Nu contează, oricum n-o să le audă la timp”), dar Lars a reușit să ridice ura la nivel de sport internațional.
Azi venim să apărăm acuzatul, cu argumente, nu doar cu simpatie oarbă.
Embed from Getty ImagesDe la tenis la thrash metal
Povestea începe în 1973, la Copenhaga, unde un puști de 9 ani pe nume Lars merge cu tatăl lui la un concert Deep Purple și iese de acolo o altă persoană. Bunica îi cumpără prima baterie, iar restul, cum se spune, e istorie… dar nu chiar imediat.
Tatăl și bunicul lui Lars fuseseră jucători profesioniști de tenis, așa că micuțul Ulrich a plecat cu familia în California, în 1980, cu gândul să continue tradiția de familie. Numai că n-a reușit nici măcar să intre în echipa de tenis a liceului, deși în Danemarca era un jucător respectabil. Practic, motivul pentru care Metallica există este că un antrenor de liceu american nu l-a vrut în echipă. Mulțumim, domnule antrenor anonim, ai schimbat istoria muzicii fără să știi.
Frustrat de tenis, dar tot mai fascinat de trupe precum Diamond Head, Lars a făcut ce fac toți vizionarii disperați: a dat un anunț în ziar căutând coechipieri. James Hetfield a răspuns, iar pe 28 octombrie 1981 s-a născut Metallica. Așa arată, practic, prima poveste de succes venită dintr-un anunț de mica publicitate… asta cu mult înaintea Tinder-ului sau LinkedIn-ului.
De ce este, de fapt, bun
Lars nu este genul de tobar care umple fiecare măsură cu fill-uri de virtuoz doar ca să demonstreze că poate. Din contră, acesta știe când să tacă din tobe, nu doar din gură (surprinzător, având în vedere reputația lui de a vorbi mult). De la runurile de pedală dublă din piese precum „Dyers Eve” și „Blackened”, la ritmurile thrash din „Disposable Heroes” și baladele lente ca „Nothing Else Matters”, Ulrich scrie exact ce cere piesa, nu ce-i cere ego-ul.
Și da, personalitatea lui e mai mare decât un stadion. Fie că vorbim de antics-urile de pe scenă, de războiul lui celebru cu Napster (care, la vremea respectivă, l-a transformat aproape într-un dușman public numărul unu al internetului) sau de apariții memorabile în interviuri, Lars reușește ceva ce puțini bateriști fac: să fie discutat la fel de mult ca solistul trupei.
Chiar și colegi de breaslă îl apără. Mario Duplantier, tobarul de la Gojira, spune că e imposibil de imaginat Metallica cu altcineva la tobe și că, indiferent de tehnicitate, Lars rămâne cel mai bun showman-tobar din lume.
Aproape concediat, dar salvat de propria relevanță
Conform unui zvon vechi, în 1986 ceilalți membri ai trupei chiar s-au gândit serios să-l înlocuiească. Chitaristul de la Anthrax, Scott Ian, a povestit acest episod ani mai târziu. Cel mai amuzant e că Lars nici nu știa de asta la momentul respectiv și când a aflat, nu prea i-a păsat, pentru că știa deja, cu o încredere de nezdruncinat, că Metallica fără el pur și simplu nu ar fi Metallica.
Ego? Poate. Adevărat? Categoric.
Contrar imaginii de „tipul care doar lovește oala aia rotundă„, Lars a contribuit la scrierea a peste 115 piese Metallica. Fill-urile lui din „Sad But True” sunt atât de recunoscute încât ar putea fi folosite ca semnal de recunoaștere între fani în caz de apocalipsă zombie. Versurile, ce-i drept, sunt în principal treaba lui Hetfield, dar Lars se ocupă de structură și aranjamente, nu de poezie.
Lars cântă pe o baterie TAMA Starclassic Maple, trecută prin variante de la mov sclipici la portocaliu magnetic, iar pentru albumul 72 Seasons a optat pentru un galben țipător, asortat cu coperta albumului. Setul actual e relativ minimalist: două grancase, un premier semnătură, două tom-uri și două floor tom-uri.
Dar iată partea cu adevărat eretică: Lars nu are ride în setul lui. Pentru cei needucați în ale bateriei, ride-ul e aproape obligatoriu în rock și metal. Lars, însă, urăște sunetul lui de „ding ding ding” și preferă cinele pe care le poate zdrobi, nu mângâia. E ca și cum un bucătar celebru ar refuza să folosească sare… controversat, dar funcționează pentru el de decenii.
Are și bețe semnătură, „Scary Guy Light”, cu artwork propriu și logo-ul Metallica, gândite să reziste loviturilor unui om care, evident, nu crede în subtilitate.
Cavaler danez… chiar și așa
În 2017, prințul moștenitor Frederik al Danemarcei l-a făcut cavaler, oferindu-i Crucea de Cavaler a Ordinului Dannebrog, o onoare care datează din 1671. Lars a glumit că, fiind acum oficial „călăreț al Dannebrog”, ar trebui să-și ia și un cal. Așteptăm cu sufletul la gură fotografia.
Peste 40 de ani de carieră, o trupă legendară, o dependență depășită, pierderea unui coleg (Cliff Burton, în 1986), un război cu Napster și un titlu de cavaler mai târziu, Lars Ulrich rămâne exact genul de personaj despre care nu poți vorbi neutru. Îl iubești sau îl urăști, dar nu poți nega că a lăsat o amprentă uriașă asupra metalului și asupra artei tobelor.
Și, sincer, dacă tu ai supraviețui atâtor controverse și tot ai reuși să umpli stadioane la 60 de ani, probabil ai avea și tu dreptul la puțină aroganță.
