Birou de cămin studențesc din anii '90, noaptea, cu un monitor vechi luminat albastru, un modem și teancuri de CD-uri

Ce S-a Întâmplat Cu Adevărat Când Metallica A Dat În Judecată Napster?

În anul 2000, cea mai mare trupă de metal de pe planetă a dat în judecată un program de calculator făcut de un puști de 19 ani. Apoi, ca treaba să fie completă, a livrat la sediul acelui program o listă cu 335.435 de fani care îi „furau” muzica. Tipărită. Pe peste 60.000 de pagini.

Da, vorbim despre Metallica și Napster, cel mai celebru război dintre rock și internet. O poveste în care toată lumea a avut puțină dreptate, aproape toată lumea a ieșit șifonată și din care am rămas, la final, cu Spotify-ul în buzunar. Hai să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat.

Napster, programul care a transformat căminele studențești în magazine de discuri

Napster a apărut în 1999 și era opera lui Shawn Fanning, un tânăr care abandonase Northeastern University, ajutat de un alt adolescent pasionat de calculatoare, Sean Parker. Numele venea dintr-o poreclă din copilăria lui Fanning. Ideea era simplă și diabolică: fiecare utilizator punea la comun MP3-urile din calculatorul lui, iar oricine le putea descărca gratuit.

Numărul utilizatorilor se dubla la câteva săptămâni, iar la începutul lui 2001 Napster ajunsese, după estimările vremii, la circa 80 de milioane de utilizatori pe lună. Casele de discuri se uitau la asta cum se uită un barman la clientul care și-a adus băutura de acasă.

Cum a ajuns la radio o piesă pe care nu trebuia s-o audă nimeni

La începutul lui 2000, Metallica pregăteau „I Disappear”, piesa pentru coloana sonoră a filmului „Mission: Impossible 2”. Piesa trebuia să stea sub cheie până la lansarea filmului, în vară. Doar că, potrivit Kerrang!, managerul Cliff Burnstein i-a anunțat că o versiune neterminată se auzea deja la vreo 20 de posturi de radio din America.

Ce naiba căuta o piesă nelansată la radio? Trupa a urmărit scurgerea până la Napster, unde, surpriză, nu era doar „I Disappear”, ci practic toată discografia Metallica, gratuit, la un click distanță. Ironia este că piesa care a declanșat totul se numea, literalmente, „Dispar”. Doar că nu dispărea deloc, ba se multiplica.

Studio de radio gol, noaptea, cu un microfon, lampa roșie de emisie aprinsă și un magnetofon cu bobine

Procesul: o trupă de metal contra unui program și a trei universități

Pe 13 aprilie 2000, Metallica au depus plângere la tribunalul federal din districtul de nord al Californiei. Pe lista acuzaților: Napster, dar și University of Southern California, Yale și Indiana University, pentru că studenții lor foloseau rețelele universităților ca să facă schimb de muzică. Acuzațiile: încălcarea drepturilor de autor, folosirea ilegală a unor dispozitive audio digitale și, cireașa de pe tort, încălcarea legii RICO, cea gândită inițial pentru crima organizată. Trupa cerea câte 100.000 de dolari pentru fiecare piesă descărcată ilegal, adică minimum 10 milioane de dolari.

Yale și Indiana au ieșit din proces după ce au blocat accesul la Napster în campus. Câteva săptămâni mai târziu, și Dr. Dre a dat în judecată Napster. Rockul și hip-hopul, unite în sfârșit de ceva: avocații.

335.435 de nume și o camionetă plină de hârtie

Partea care a rămas în istorie a venit în primăvara lui 2000. Metallica au angajat NetPD, o firmă de consultanță online, care a strâns numele de utilizator a 335.435 de oameni ce ofereau piese Metallica pe Napster. Lista avea peste 60.000 de pagini, iar Lars Ulrich a dus-o personal la sediul Napster. Ani mai târziu, Lars povestea că a scos listele dintr-o camionetă, ca un curier foarte supărat. Nu erau nume reale, ci nickname-uri, dar mesajul a fost cât se poate de clar.

Metallica au cerut ca utilizatorii respectivi să fie dați afară, iar Napster s-a conformat și a blocat peste 300.000 de conturi. Internetul a răspuns cum răspunde mereu: în scurt timp a apărut un program care modifica registrul Windows, ca utilizatorii blocați să revină sub alt nume. Joc de-a șoarecele și pisica, varianta cu modem de 56k.

Camionetă parcată noaptea în fața unei clădiri de birouri, cu bena plină de cutii și teancuri de hârtie tipărită

Când fanii au început să le spună „Metalligreed”

Problema era că oamenii de pe listă nu erau niște pirați anonimi din altă galaxie, ci, în mare parte, chiar fanii Metallica. Iar asta la o trupă care, în anii ’80, crescuse inclusiv datorită casetelor copiate și trimise din mână în mână. Reacția a fost pe măsură: un site numit PayLars.com îi lăsa pe fani să „doneze” câte un dolar pentru fiecare piesă, iar animatorul Bob Cesca a făcut filmulețe care îi luau la mișto, printre care unul numit „Metalligreed”, pentru Mötley Crüe.

Nikki Sixx de la Mötley Crüe le-a transmis prin MTV, cu o zicală despre porci lacomi care ajung tăiați, de partea cui este. Între timp, Limp Bizkit făceau în vara lui 2000 un turneu gratuit sponsorizat chiar de Napster. Dacă îți trebuia un exemplu de „două tabere”, acesta era.

Lars merge la Senat, iar Napster ajunge în coșul de gunoi al internetului

Pe 11 iulie 2000, Lars Ulrich a depus mărturie în fața Comisiei juridice a Senatului american, la o audiere despre muzica de pe internet. Nu era prima oară când un muzician de metal ajungea în fața senatorilor: în 1985, Dee Snider a mers la Senat în geacă de blugi ca să apere versurile Twisted Sister. Diferența este că Dee venise să se apere, iar Lars venise să acuze.

În instanță, Metallica au câștigat. În martie 2001, judecătoarea Marilyn Hall Patel a dat o ordonanță preliminară în favoarea trupei, iar Napster a trebuit să scoată piesele Metallica. Pe 12 iulie 2001 s-a ajuns la o înțelegere: Napster urma să blocheze muzica oricărui artist care nu voia să fie distribuit pe platformă. Tot în iulie 2001, Napster a oprit serviciul gratuit, iar în 2002 a intrat în faliment. Pirateria, în schimb, nu a murit odată cu el: s-a mutat pur și simplu pe alte programe, cu alte nume.

Câștigi procesul, pierzi simpatia: ce zic azi cei din Metallica

Peste ani, chiar cei din trupă au recunoscut că războiul a arătat prost. În 2017, la un interviu la 92Y, în New York, Lars a spus că livrarea listei a fost „poate nu cea mai deșteaptă mișcare de PR din toate timpurile”, adăugând că măcar au câștigat argumentul.

Kirk Hammett a fost și mai direct, în 2020, în podcastul lui Dean Delray: „Nu am făcut nicio diferență.” Iar Dave Mustaine, care are cu Lars o istorie mai lungă decât multe căsnicii, a comentat în 2021 că nu înțelege de ce s-a băgat Lars în asta, având în vedere că bani avea, probabil, destui.

Finalul pe care nu l-ar fi scris nimeni: Lars și omul de la Napster pe aceeași scenă

Pe 6 decembrie 2012, la un eveniment de presă Spotify din New York, Lars Ulrich a urcat pe scenă ca să anunțe că muzica Metallica a ajuns pe Spotify. Lângă el: Sean Parker, cofondatorul Napster, devenit între timp investitor în Spotify. Cu o săptămână înainte, Metallica obținuseră controlul asupra propriilor înregistrări master. Lars a spus că fuseseră puși în postura de adversari, dar că aveau mult mai multe în comun, iar Parker a rezumat totul, potrivit TechCrunch: „Eram niște puști de 19 ani.”

Așa că data viitoare când dai play la „Master Of Puppets” pe telefon, gândește-te că între tine și piesa aia stau un război de 12 ani, 335.435 de nickname-uri și o camionetă. (Și dacă tot asculți, măcar fă-o în niște căști ca lumea, nu în difuzorul telefonului, ca la 6 dimineața în autobuz.)

Pe scurt

De ce a dat Metallica în judecată Napster? Pentru că o versiune neterminată a piesei „I Disappear” ajunsese la radio înainte de lansare, iar trupa a găsit-o pe Napster, împreună cu aproape toată discografia, gratuit.

Cine a câștigat? Juridic, Metallica: o ordonanță în martie 2001 și o înțelegere în iulie 2001. La capitolul imagine, chiar Lars a recunoscut că nu a fost cea mai bună mișcare.

Când a ajuns Metallica pe Spotify? În decembrie 2012, anunțat de Lars Ulrich pe scenă, chiar lângă Sean Parker de la Napster.

Vezi și – Metallica: 27 de secrete ascunse pe care probabil nu le știi

Privită de la distanță, toată povestea pare o ceartă de familie: o trupă care voia să decidă ce se întâmplă cu muzica ei și milioane de fani care tocmai descoperiseră că pot avea orice piesă într-o noapte. Fiecare avea dreptatea lui, iar la final au câștigat, ca de obicei, cei care au venit cu un abonament lunar.

Tu de partea cui ai fi fost: a lui Lars sau a puștiului cu modemul? Și recunoaște, câte MP3-uri cu nume greșite aveai pe hard?

Dacă vrei povești de-astea spuse cu voce tare, cu mai multă caterincă decât o audiere în Senat, intră pe canalul YouTube Zaturk Alternative Stories. Pentru look-ul de roacăr care plătește pentru muzică (măcar uneori), ai tricourile de la ZaTurk Merch, iar poveștile scurte le găsești pe Instagram, la @zaturk86.

Și dacă vrei zgomotul direct în inbox, abonează-te la newsletterul ZaTurk: un singur email pe săptămână, vinerea. Promitem că nu tipărim lista abonaților și nu o ducem nimănui cu camioneta.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.

ZaTurk e independent. Fără sponsori care să ne dicteze ce scriem, doar noi, muzica și câteva amplificatoare obosite. Dacă ți-a plăcut povestea, ne poți face cinste cu o bere (sau cu un set de corzi noi) prin PayPal. Orice sumă contează.

Lasă un răspuns