Un album al cărui titlu înseamnă, tradus cu grijă, „steaua de mare de ciocolată și apa cu gust de crenvurști” a vândut peste un milion de copii într-o singură săptămână. În același an, cititorii Kerrang! l-au votat cel mai prost album al anului. Bun venit în anul 2000, când Limp Bizkit era cea mai iubită și cea mai urâtă trupă de pe planetă, simultan.

Povestea completă am spus-o aseară pe canalul ZaTurk, cu MTV-ul copilăriei mele cu tot. Dacă preferi varianta cu sonor, apasă play. Dacă preferi să citești pe ascuns la birou, roacere, derulează.

Rick Rubin a rezistat mai puțin de o săptămână

În 1999, „Significant Other” ajunsese pe locul 1 în America, cu „Nookie” și „Break Stuff” în toate boxele. Ce faci după așa ceva? Dacă ești Limp Bizkit, promovezi albumul cam o jumătate de an și intri înapoi în studio, cât fierul este încă fierbinte.

Primul producător chemat a fost Rick Rubin, omul din spatele lui „Reign In Blood” de la Slayer. Colaborarea a ținut mai puțin de o săptămână. Oficial, diferențe creative. Neoficial, nu s-au înțeles deloc. Trupa s-a întors la Terry Date, producătorul albumului anterior, și s-a închis în studio la Los Angeles.

Wes Borland povestea pentru Metal Hammer că au intrat acolo fără nicio frică: cântau toți în aceeași cameră, scriau piesele și le înregistrau pe loc. Până într-o zi, când au ascultat tot ce aveau, iar Fred Durst a zis simplu: „Cred că am terminat.” Cea mai scurtă ședință de management din istoria Interscope.

De unde vine cel mai tâmpit titlu din istoria rockului

Trupa este în turneu, este trecut de miezul nopții, oprire la o benzinărie de pe autostradă. Wes se uită la frigiderul cu apă aromată (căpșuni, lămâie, kiwi) și face o glumă: dacă tot există apă cu toate gusturile, de ce nu una cu gust de crenvurști? Fred a prins-o din zbor: trupa să se numească „The Hot Dog Flavored Water”, iar solistul să fie un nesuferit poreclit „Chocolate Starfish”.

Partea educativă: „chocolate starfish” este, în argoul american, o poreclă pentru… ieșirea de urgență a corpului uman. De ce și-ar pune cineva așa ceva pe copertă? Pentru că presa și jumătate din industrie îl făceau oricum pe Fred exact așa, în fiecare zi. Borland a explicat-o scurt: Fred își spune „Chocolate Starfish” pentru că lumea îi spune mereu că este un nesuferit.

Coperta a desenat-o chiar Wes, iar azi apare prin toate topurile cu cele mai urâte coperți din istorie. Trupa și-a lipit singură pe album porecla dată de critici. Ori genial, ori cea mai scumpă glumă din istoria muzicii. Probabil amândouă.

O singură vară, dușmani în toate taberele

În primăvara lui 2000, Metallica și Dr. Dre dădeau în judecată Napster, programul care le dădea puștilor muzică gratis. Exact atunci, Limp Bizkit a anunțat un turneu de vară complet gratuit, sponsorizat de Napster cu aproape două milioane de dolari. Întrebat de poziția Metallica, Fred a spus că nu-l interesează ce crede Metallica. Dr. Dre a zis public că nu i se pare corect ca Fred să fie plătit pentru un concert „gratuit”. Detaliul savuros: Dre și Limp Bizkit erau la aceeași casă de discuri, Interscope, unde Fred era și vicepreședinte. Omul se certa, practic, cu propriul angajator.

Apoi Gala MTV din septembrie 2000. Limp Bizkit ia premiul pentru cel mai bun videoclip rock, cu „Break Stuff”, iar basistul de la Rage Against the Machine, Tim Commerford, se cațără pe decor și începe să-l zgâlțâie. A dormit noaptea aia la poliție. Wes auzise că celor de la Rage nu le plăcea că Limp Bizkit este un fel de Rage Against the Machine care, în loc să te pună pe gânduri, te pune pe petrecut.

Și cireașa: Trent Reznor de la Nine Inch Nails, care îl făcuse pe Fred idiot în interviuri. Răspunsul a venit chiar în prima piesă de pe album, „Hot Dog”, unde Fred ia versuri din „Closer” și le întoarce împotriva lui Reznor, cu Reznor trecut ca autor, cu acte în regulă. Bonus: cuvântul cu „f” de 46 de ori, numărate de Fred în versuri, ca la contabilitate. Fanii le-au renumărat de atunci și le ies 46, 47, 48 sau 49, deci nici la înjurături nu există consens. Dacă vrei să verifici singur, fă-o în niște căști Skullcandy, nu pe difuzorul telefonului, de dragul vecinilor.

1.054.511 copii în șapte zile

Albumul a ieșit pe 17 octombrie 2000. Industria se aștepta la câteva sute de mii de copii în prima săptămână, iar un milion era considerat pariu nebunesc. Rezultatul, potrivit ABC News: 1.054.511 copii vândute în America în șapte zile. Primul album rock care trecea de un milion într-o singură săptămână, cu recordul lui Pearl Jam pus la colț după șapte ani. În săptămâna a doua s-au mai vândut 392.000, probabil tot de puști în blugi largi și sneakers prea mari.

Discul a ajuns pe locul 1 și în America, și în Marea Britanie, a scos cinci single-uri („Take a Look Around”, „My Generation”, „Rollin’”, „My Way” și „Boiler”) și a primit în SUA certificarea de șase ori platină. O săptămână mai târziu apărea „Hybrid Theory” de la Linkin Park. Pentru o clipă, muzica grea chiar era cea mai populară muzică de pe planetă.

Videoclipul la „Rollin’” l-a regizat chiar Fred. Ben Stiller și Stephen Dorff, care filmau atunci „Zoolander”, îl confundă cu băiatul de la parcare și îi lasă cheile de la Bentley. Urmează dansatoare cu șepci roșii, Wes cu dinți de aur și trupa cântând pe un acoperiș din New York. Fred a spus mai târziu că era o glumă pe seama propriei imagini și se mira cum de n-a prins-o nimeni. Fred, eu eram copil. N-am prins gluma. Am vrut doar șapca.

„Rollin’” a ajuns și muzica de intrare a lui The Undertaker în wrestling, iar „Take a Look Around” a intrat pe coloana sonoră a filmului „Misiune: Imposibilă 2”, pe același disc cu Metallica. Da, aceeași Metallica pe care Fred o ignorase elegant în vara aia.

Acoperișul

Aici lăsăm glumele deoparte. Acoperișul din „Rollin’” era Turnul de Sud al World Trade Center. Trupa a filmat acolo în septembrie 2000 și, după spusele lui Fred, a stat pe acoperiș aproape o zi întreagă. Videoclipul a câștigat premiul MTV în septembrie 2001. Pe 10 septembrie 2001, trupa a primit o scrisoare de mulțumire de la administrația clădirii, pentru că prezentase turnurile în videoclip. A doua zi, turnurile nu mai existau.

Fred a spus atunci că îi mulțumește lui Dumnezeu că noaptea în care au filmat ei acolo n-a fost noaptea aleasă de atacatori.

Woodstock ’99 și vina pusă pe un singur nume

Ca să înțelegi de ce albumul a fost urât din prima zi, trebuie să te întorci în iulie 1999, la Woodstock ’99. Festivalul s-a ținut pe o fostă bază militară, pe beton, la o căldură sufocantă. Oamenii nu aveau voie să intre cu apă și mâncare de acasă, iar înăuntru o sticlă de apă costa 4 dolari, când prin magazine o găseai cu vreo 65 de cenți. Robinetele gratuite erau puține și cu cozi de ore.

În seara a doua, Limp Bizkit a cântat „Break Stuff”, iar Fred a instigat mulțimea fără nicio frână. Asta se vede clar în filmări și nu are rost să-l apărăm. Doar că incendiile, jafurile și agresiunile cele mai grave s-au petrecut a doua zi, nu în timpul concertului lor. Au fost victime reale acolo, oameni care au suferit cu adevărat, și tocmai de aceea contează cine poartă vina. La televizor însă, imaginile cu Fred au fost puse peste cele cu focul, iar organizatorii, cei cu apa de 4 dolari, arată și azi cu degetul spre trupe. Am scris și despre ce spune Jonathan Davis de la Korn despre haosul de la Woodstock ’99.

Prețul: dușmanul public numărul unu

Așa că „Chocolate Starfish” a venit cu povara asta în spate, și cu cât vindea mai mult, cu atât era mai urât. Pe Metacritic are 49 din 100. A fost trecut în celebra carte cu cele 1001 albume pe care trebuie să le asculți înainte să mori, apoi a fost scos discret din edițiile noi. Iar prin breasla rock circula vorba că Limp Bizkit este McDonald’s-ul trupelor rock.

Fred a povestit că s-a simțit ca dușmanul public numărul unu, că simțea ochi pe el oriunde mergea, ca și cum viața nu mai era a lui. Wes a avut-o și mai rău: în șase ani a ajuns de la un tip pe care nu-l știa nimeni la unul cu câte 20 de puști la ușa casei din Florida, uitându-se pe geam. S-a mutat la Los Angeles, nu mai putea merge nici la cumpărături și a început să se simtă ca o atracție de bâlci. În octombrie 2001, la un an după album, a plecat din trupă.

Ușa din spate a rockului

Acum partea care pe mine mă roade de vreo 25 de ani. Un milion de oameni au cumpărat albumul ăsta într-o săptămână și nu i-a obligat nimeni. Și tuturor ni s-a spus, ani la rând, că suntem proști, că nu este rock adevărat, că am fost păcăliți de MTV.

Pentru o grămadă de oameni, inclusiv pentru mine, albumul ăsta a fost ușa de intrare. Pe mine m-a apucat de chitară. Prin ușa asta am ajuns la Metallica, la Tool, la Black Sabbath, la tot ce povestim azi pe ZaTurk. Cine trântește ușa în nasul unui puști de 14 ani pentru că i se pare muzica lui prea „comercială” nu apără rockul. Îl îngroapă.

Final bun și un gând pentru Sam Rivers

Povestea are totuși un final bun. Wes s-a întors în trupă, iar turneul european din vara lui 2009 a transformat Limp Bizkit în trupa de petrecere a festivalurilor, nu în sacul de box al rockului. Wes spune azi că oamenilor le-a trebuit doar timp să le treacă după ce trupa le-a fost băgată pe gât din toate direcțiile, și că abia după toți anii ăștia poate spune sincer că iubește să cânte piesele alea. În 2025 au revenit chiar și cu un single nou, „Making Love to Morgan Wallen”.

Pe 18 octombrie 2025, Sam Rivers, basistul care a fondat Limp Bizkit împreună cu Fred Durst, a murit la 48 de ani. Trupa l-a numit pulsul de sub fiecare piesă. Toate liniile de bas de pe „Chocolate Starfish” sunt ale lui.

Vezi și – Nookie

Dacă vrei și povestea de dinainte, citește Nookie: povestea neobișnuită a imnului Limp Bizkit.

Deci?

„Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water” nu este cel mai bun album din lume. Dar este un album cinstit: gălăgios, obraznic, nesuferit pe alocuri și total sincer. Milioane de puști au intrat prin el în rock. Pentru asta, nimeni nu datorează scuze nimănui.

Care a fost albumul TĂU de intrare în rock? Cel pe care poate nu-l mai recunoști azi în fața prietenilor. Promitem că nu râdem. Prea tare.

Mai multe povești din culise, spuse fără snobism, găsești pe canalul nostru de YouTube, Zaturk Alternative Stories. Dacă vrei ceva de purtat în loc de șapca roșie întoarsă (te rog, nu), ai tricourile de la ZaTurk Merch, desenate de mine. Iar poantele sunt pe Instagram, la @zaturk86.

Newsletterul ZaTurk vine o singură dată pe săptămână, vinerea. Fără 46 de înjurături, promitem.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.