În 1986, o trupă din California a predat un album de nici 29 de minute, adică mai puțin decât stai la coadă la bere la un festival. Distribuitorul s-a împiedicat de prima piesă și a refuzat să-l scoată. Patruzeci de ani mai târziu, „Reign In Blood” de la Slayer stă prin toate topurile cu cele mai tari albume metal din istorie.

Discul a făcut 40 de ani luna trecută, așa că, roacere, ia loc. Durează cam cât albumul.

Cum a ajuns Slayer la o casă de discuri de rap

La mijlocul anilor ’80, Slayer stăteau la Metal Blade, un label mic, și lumea se aștepta să plece la unul mare. Cel care le-a bătut la ușă a fost Rick Rubin, un tip crescut pe punk, care fondase Def Jam și se ocupa de hip-hop. I-a văzut pe 27 septembrie 1985, la The Ritz, în New York, chemat de un prieten de la MTV, fără să știe ce-l așteaptă. A plecat de acolo fan.

Așa a ajuns Slayer prima trupă care nu făcea hip-hop la Def Jam. Tot în 1986, Kerry King a băgat și solo-ul de pe „No Sleep Till Brooklyn” de la Beastie Boys.

Piesele erau deja scrise și înregistrate ca demo în cea mai mare parte. King lucra la ele încă stând la părinți, cu un casetofon, iar Jeff Hanneman trimitea trupei casete cu tobe la drum machine. Unul dintre cele mai ostile discuri din istorie a început, deci, la mama acasă.

Fără reverb, fără droguri, cu bomboane și Gatorade

Albumul s-a înregistrat la Hit City West, în Los Angeles, un studio mic și fără fițe, cum l-a descris Dave Lombardo. Rubin l-a adus pe inginerul Andy Wallace și a venit cu o idee simplă: jos reverbul. King a spus mai târziu că până atunci cântaseră în „Reverb Land”. Wallace își amintea că Rubin i-a pus un album Metallica, ca să-i arate exact ce nu-i plăcea la producția metal din epocă. Bârfă de bloc, cu rezultate.

Dacă te așteptai la excese de turneu, te-am dezamăgit. Potrivit Louder, în studio n-au fost droguri ilegale, Rubin îi dădea lui Lombardo bomboane și Gatorade, iar King nici măcar nu se apucase încă de băut. Unul dintre cele mai violente discuri din 1986 s-a făcut, practic, în regim de after-school.

Piesele s-au tot accelerat pe parcurs, iar „Necrophobic” a ajuns la 248 bpm, cea mai rapidă de pe album. Fără reverb se aude fiecare notă, așa că lasă difuzorul telefonului (la viteza asta merită niște Skullcandy, măcar de milă pentru vecini).

Douăzeci și opt de minute. Și ce dacă?

Când au pus cap la cap cele zece piese, au ieșit vreo 28 de minute, într-o vreme în care un album avea cam 45. Demo-ul avusese 33–34, deci discul chiar a slăbit în studio. Tom Araya l-a întrebat pe Rubin dacă merge așa. Răspunsul, pe scurt: zece piese cu strofe, refrene și solo-uri înseamnă album. Cea mai ieftină ședință de consultanță din istoria Def Jam.

Soluția de la casetă a fost și mai bună: tot albumul, pe ambele fețe. Ai terminat fața A? Întorci caseta și o iei de la capăt. Hanneman avea să spună că acesta este preferatul lui tocmai pentru că este scurt, rapid și la obiect.

Finalul, „Raining Blood”, a pornit de la un vis al lui Hanneman, iar King a terminat versurile pe fugă, în holul studioului, în timp ce ceilalți înregistrau. Alți poeți așteaptă muza. King a avut un deadline.

Piesa care a oprit totul

Aici lăsăm glumele deoparte. „Angel Of Death”, piesa care deschide albumul, vorbește despre Josef Mengele, medicul nazist de la Auschwitz, și descrie experimentele făcute pe prizonieri. Hanneman a scris-o după ce citise în turneu cărți despre Mengele și a numit-o un fel de lecție de istorie.

Walter Yetnikoff de la CBS și Al Teller de la Columbia, amândoi evrei, s-au opus, iar Columbia, distribuitorul Def Jam, a cerut scoaterea piesei. Slayer a refuzat, Columbia s-a retras, iar Rubin a găsit altă ușă la Geffen. Albumul a ieșit pe 7 octombrie 1986, fără să fie în programul de lansări Geffen și fără sigla casei pe el.

Trupa a negat mereu orice simpatie nazistă, iar King le-a cerut criticilor să citească versurile. Doar că Hanneman a spus și că textul nu afirmă neapărat că Mengele a fost un om rău, formulare care explică de ce discuția n-a murit niciodată. Acuzațiile au urmărit Slayer toată cariera. Piesa rămâne greu de ascultat, cum este și normal când vorbim despre victimele de la Auschwitz.

Coperta pe care n-o voia nimeni, până a văzut-o o mamă

Coperta a pictat-o Larry Carroll, adus la cererea lui Rubin. King a fost categoric: „Nimeni din trupă n-a vrut coperta aia.” Araya susține că lui i-a plăcut din prima, deci și aici versiunile se bat cap în cap. Carroll povestea că lucrurile s-au schimbat când cineva i-a arătat-o mamei unui membru al trupei, iar femeia a găsit-o dezgustătoare. Pentru thrash, asta este certificare ISO.

Pictorul a mai ținut să precizeze că demonul care ține scaunul nu este inspirat de prințul Charles, deși seamănă. Când simți nevoia să spui asta, ai cam spus tot. Originalul l-a dat unui fan, care l-a vândut, iar azi nu se știe unde este. Undeva există un living foarte neliniștit.

De pe locul 94 până la Kia Forum

Radioul nu l-a atins. Albumul a urcat până pe locul 94 în Billboard 200, iar discul de aur a venit abia pe 20 noiembrie 1992. În decembrie 1986, Lombardo a plecat, pentru că se întorcea din turneu fără bani de facturi. Rubin l-a convins să revină, mergând personal după el. Producător, dar și HR.

Restul este istorie cu acte. Kerrang! l-a numit cel mai greu album din toate timpurile, Decibel l-a băgat primul în Hall of Fame, în 2004, iar Rolling Stone l-a pus pe locul 6 între albumele metal, în 2017. Andy Wallace a ajuns să mixeze „Nevermind”, ales de Kurt Cobain și datorită acestui disc. Public Enemy au sampleuit riff-ul din „Angel Of Death”, iar Tori Amos a făcut cover la „Raining Blood” și a primit de la Slayer tricouri. Există și o carte despre disc, scrisă de D.X. Ferris în seria 33 1/3, iar pentru restul bibliotecii de roacăr ai librăria asta.

Anul acesta, Slayer sărbătorește cântând albumul integral. Pe 4 septembrie, în Minnesota, l-au interpretat cap-coadă pentru prima oară din 2014, iar pe 13 și 14 noiembrie urmează Kia Forum din Inglewood. Din cei patru de pe disc au rămas Araya și King. Jeff Hanneman, omul din spatele lui „Raining Blood” și „Angel Of Death”, a murit în 2013, la 49 de ani. La chitară stă acum Gary Holt, la tobe Paul Bostaph.

Și dacă ai chef de tot albumul, îl termini mai repede decât o ciorbă. Varianta de pe Spotify are 12 piese, adică două în plus față de discul din 1986. Lux curat.

Vezi și – Seasons In The Abyss

Dacă nu te-ai săturat de Slayer, ia și 10 lucruri pe care nu vrei să le știi despre albumul Seasons In The Abyss.

Morala în 28 de minute

Refuzat de distribuitor, ignorat de radio, cu o copertă contestată din interior. Pe hârtie, rețetă de eșec. Araya însuși zice că scandalul, label-ul de rap și durata au contribuit la legendă. Lecția pentru toate trupele din lume: taie cele cinci minute în plus.

Tu cum îl asculți: cap-coadă, ca la carte, sau sari direct la „Raining Blood”?

Mai multe povești din astea, spuse fără cravată, găsești pe canalul nostru de YouTube, Zaturk Alternative Stories. Tricourile de la ZaTurk Merch n-au fost refuzate de Columbia, dar n-am încercat nici să le trimitem. Iar poantele sunt pe Instagram, la @zaturk86.

Newsletterul ZaTurk este și el pe model Slayer: scurt și la obiect. Un singur email pe săptămână, vinerea, pe ambele fețe ale inbox-ului.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.