Imaginează-ți cea mai mare trupă de metal de pe planetă, cu peste 90 de milioane de discuri vândute, închisă într-o fostă cazarmă militară. Fără basist, cu solistul plecat la dezintoxicare și cu un terapeut plătit cu 40.000 de dolari pe lună ca să-i țină să nu se ia la bătaie. Din tot haosul ăsta a ieșit „St. Anger”, albumul pe care fanii Metallica îl ceartă de peste 20 de ani.
Povestea completă o găsești în clipul de pe canalul ZaTurk. Dacă preferi varianta cu sonor, apasă play. Dacă preferi s-o citești, roacere, derulează mai jos.
O trupă de stadioane într-o cazarmă
Pe 17 ianuarie 2001, Jason Newsted pleacă din Metallica după aproape 15 ani. În aceeași lună, trupa transformă o fostă cazarmă a armatei americane din Presidio, San Francisco, într-un studio improvizat. Planul era simplu: intră în studio fără piese scrise dinainte și le construiesc din jam-uri. Fără basist, la bas trece chiar producătorul Bob Rock, omul care lucra cu Metallica din 1990, de la „Black Album”.
Înregistrările încep în aprilie 2001. Și aproape imediat se termină.
40.000 de dolari pe lună pentru terapie
Ca să țină trupa în viață, managementul Metallica îl angajează pe Phil Towle, prezentat drept terapeut și „antrenor de performanță”. Onorariul, potrivit presei americane din 2004: 40.000 de dolari pe lună. Towle ajunge să stea la aproape toate ședințele, să discute versurile și să le explice unor oameni care cântau împreună de 20 de ani cum să-și spună „mă doare” fără să arunce cu ceva.
Totul este filmat. Regizorii Joe Berlinger și Bruce Sinofsky urmăresc trupa aproape trei ani, iar din circa 1.600 de ore de material iese documentarul „Some Kind of Monster” (2004), de 139 de minute. Unul dintre cele mai incomode momente din film: la sugestia lui Towle, Lars Ulrich se întâlnește cu Dave Mustaine, dat afară din Metallica în 1983, care îi spune în față cât l-a durut despărțirea, chiar și după 20 de ani.
Hetfield pleacă, Lars se întreabă dacă mai există Metallica
În vara lui 2001, James Hetfield intră la dezintoxicare pentru alcoolism și alte dependențe. Nu vorbește cu ceilalți luni de zile. Kirk Hammett îl revede abia la petrecerea lui surpriză de ziua de naștere, pe 18 noiembrie 2001. Lars Ulrich le-a spus celor de la Kerrang! că s-a întrebat sincer dacă nu cumva era sfârșitul Metallica.
Hetfield se întoarce la sfârșitul lui 2001, iar lucrul la album reîncepe în aprilie 2002, cu o regulă nouă: James lucrează doar de la prânz până la ora 16:00, apoi pleacă acasă, la familie. Nimeni nu are voie să continue fără el. Pentru Lars, care trăia pe ritmul „încă o dublă, încă o oră”, asta a fost aproape o formă de tortură. Certurile dintre ei doi, despre program, despre sunet și despre cât de necesar mai este Towle, sunt printre cele mai dure scene din documentar.
Toba-oală și albumul fără niciun solo
Acum ajungem la elefantul din cameră, sau mai bine zis la oala din cameră. Lars a înregistrat toba mică fără arcurile de dedesubt, așa că în loc de „pac” se aude un „tonc” metalic, pe absolut fiecare piesă. Explicația lui Lars, într-un interviu: într-o zi pur și simplu a uitat să le pună la loc. Bob Rock a spus că sunetul tobelor a fost găsit în vreo 15 minute. Se aude. Pentru mulți fani, toba sună de parcă ar fi fost acordată la futu-i mă-sa, iar Pitchfork a comparat-o cu un clopot de biserică spart.
A doua decizie care a pus pe jar fanii: niciun solo de chitară. Trupa a votat ca albumul să sune brut, ca o repetiție, iar Kirk Hammett, omul pentru care solo-urile erau practic meseria de bază, a pierdut. El a explicat mai târziu că solo-urile încercate sunau ca un gând de după, lipite pe deasupra. Așa a ieșit un album de vreo 75 de minute, cu multe piese de 7–8 minute, fără nicio clipă de respiro pentru chitara solo.
Un milion de dolari pentru noul basist
Pe 24 februarie 2003, cu albumul deja înregistrat, Metallica îl anunță pe Robert Trujillo, venit de la Suicidal Tendencies și din trupa lui Ozzy Osbourne. Trujillo apare în clipuri și în broșura albumului, dar nu cântă pe disc. În documentar se vede cum i se oferă un bonus de semnare de un milion de dolari. Trupa a vrut ca scena să fie tăiată, de teamă că fanii nu vor înțelege, dar Hetfield a decis până la urmă că filmul trebuie să rămână un portret sincer, cu tot cu bani.
Concert la San Quentin
Pentru clipul piesei „St. Anger”, regizat de Brendan Malloy, Metallica cântă în închisoarea San Quentin din California, în fața a sute de deținuți. Kirk Hammett a povestit pentru NME că femeile din echipă au fost ținute într-o zonă separată, pentru că era prea periculos să fie văzute. Pe atunci, în aceeași închisoare se afla pe culoarul morții Richard Ramirez, criminalul în serie poreclit „Night Stalker”, fan Metallica. Un gardian i-a dat lui Kirk o revistă cu Metallica pe copertă, cu eticheta de abonament pe numele lui Ramirez. Kirk spune că o păstrează și azi.
Urât de critici, cumpărat de toată lumea
Albumul trebuia să apară pe 10 iunie 2003, dar lansarea a fost mutată pe 5 iunie, de frica pirateriei. Ironic pentru trupa care, cu doar trei ani înainte, dăduse în judecată Napster. În prima săptămână s-au vândut 417.000 de copii în America, iar „St. Anger” a debutat pe locul 1 în Billboard 200. În total, albumul a ajuns la aproape șase milioane de copii vândute în lume.
Mai mult: piesa „St. Anger” a câștigat în 2004 Grammy-ul pentru cea mai bună interpretare metal. Asta nu l-a salvat de critici. Pe Metacritic are 65 din 100, iar în 2023 Rolling Stone l-a pus pe locul 43 într-un top al celor mai proaste albume făcute de artiști geniali. Cât despre fanii care au refăcut albumul acasă, cu toba „reparată” și cu solo-uri adăugate, ei sunt deja un gen muzical separat pe YouTube.
Și ca să fie tabloul complet: în GTA VI, lansat chiar săptămâna asta, postul de metal The Chamber 106.6, cu Tom Araya și Kerry King de la Slayer pe post de DJ, are nu mai puțin de trei piese Metallica: „Battery”, „Master of Puppets” și „Seek & Destroy”. De pe „St. Anger”, niciuna. Toba de tablă a rămas la poarta Leonidei.
Ce zic membrii Metallica azi
Hetfield vorbea în 2003 despre „doi ani de emoție condensată”, iar în 2017 a recunoscut, cu umor, că albumul ar fi avut nevoie de ceva mai puțină tobă de tablă. Lars spunea în 2020 că susține albumul sută la sută. Iar Kirk, cel rămas fără solo-uri, declara că este mândru de el. Indiferent ce crezi despre sunet, „St. Anger” rămâne cel mai sincer album Metallica: momentul în care o trupă de stadioane s-a dezbrăcat de armură în fața camerelor și a lăsat lumea să vadă cum arată de fapt o trupă care stă să se destrame.
Pe scurt
Când a apărut „St. Anger”? Pe 5 iunie 2003, la Elektra, fiind al optulea album de studio Metallica.
Cine cântă la bas pe „St. Anger”? Producătorul Bob Rock. Robert Trujillo a intrat în trupă în februarie 2003, după înregistrări.
De ce nu are solo-uri de chitară? Trupa a vrut un sunet brut, ca de repetiție, iar solo-urile încercate li s-au părut lipite artificial.
De ce sună toba atât de ciudat? Lars Ulrich a înregistrat toba mică fără arcuri, de aici sunetul metalic de „oală”.
Unde pot vedea povestea înregistrărilor? În documentarul „Metallica: Some Kind of Monster” (2004), de Joe Berlinger și Bruce Sinofsky.
Vezi și – Metallica: Povestea unei trupe care a refuzat să moară
Voi ce ziceți, roacerilor: „St. Anger” este un album curajos sau 75 de minute de tobă de tablă? Și ați fi plătit voi 40.000 de dolari pe lună ca să nu vă certați cu colegii de trupă?
Mai multe povești din culisele rockului găsești pe canalul nostru de YouTube, Zaturk Alternative Stories, și pe Instagram, la @zaturk86. Iar dacă vrei un tricou care sună mai bine decât toba lui Lars, ai ZaTurk Merch.
Newsletterul ZaTurk vine o singură dată pe săptămână, vinerea. Gratuit, fără terapeut inclus și fără ședințe de grup.
Surse: Louder, AlterNet, Wikipedia, Ultimate Classic Rock, NME, Wall of Sound. Imaginea principală este thumbnail-ul clipului ZaTurk.
ZaTurk e independent. Fără sponsori care să ne dicteze ce scriem, doar noi, muzica și câteva amplificatoare obosite. Dacă ți-a plăcut povestea, ne poți face cinste cu o bere (sau cu un set de corzi noi) prin PayPal. Orice sumă contează.





