Imaginează-ți că scrii cel mai cunoscut riff din istoria heavy metalului pentru că producătorul s-a uitat la ceas și a zis că albumul e prea scurt. Nu dintr-o viziune, nu dintr-un pact la răscruce de drumuri, ci din cauza matematicii de vinil. Asta e, pe scurt, povestea lui „Paranoid”, al doilea album Black Sabbath, apărut în Marea Britanie pe 18 septembrie 1970: un disc care trebuia să se numească altfel, are o copertă care nu se potrivește cu titlul și a fost înregistrat în câteva zile.

Și totuși, în 2017, Rolling Stone l-a pus pe locul 1 în topul celor mai mari 100 de albume metal din toate timpurile. Uneori universul are simțul umorului. Alteori are distorsul dat la maximum.

Șapte luni, patru tipi din Birmingham și un acoperiș care a cedat

Debutul Black Sabbath ieșise în februarie 1970, iar trupa n-a avut prea mult timp să se bucure de el: piesele noi au fost scrise și repetate printre concerte, prin turnee europene. Pregătirile cu producătorul Rodger Bain au avut loc la Rockfield, în Țara Galilor, iar Geezer Butler a povestit mai târziu că o parte din acoperișul unui hambar vechi ar fi cedat din cauza volumului. Nu putem verifica starea structurală a hambarului, dar putem confirma că trupa nu era cunoscută pentru muzică ambientală.

Înregistrările propriu-zise au început pe 16 iunie 1970, la Regent Sound și Island Studios din Londra. Fără zeci de piste, fără plugin-uri, fără „lasă că reparăm la mix”: Bain lucra cu echipamente pe patru și opt piste, iar Ozzy Osbourne, Tony Iommi, Geezer Butler și Bill Ward cântau în mare parte ca pe scenă. Aveau un set de piese rodate live, unele dintre ele, după amintirile lui Ward, vechi de prin 1968.

„War Pigs” a început ca o piesă despre vrăjitoare

Piesa care deschide albumul nu s-a născut ca manifest antirăzboi. Prima variantă se numea „Walpurgis”, după noaptea vrăjitoarelor din folclorul european, și avea versuri pe măsura imaginii oculte a trupei. Butler a rescris textul și l-a transformat într-un atac la adresa mașinăriei de război și a celor care profită de ea, cu generalii adunați ca vrăjitoarele la slujbe negre. Pe fundal era războiul din Vietnam, iar publicul de atunci nu avea nevoie de note de subsol.

Același context apare, mult mai sumbru, în „Hand of Doom”: o piesă despre soldați care se întorceau din război dependenți de heroină, inspirată, după relatările trupei, de ce vedeau muzicienii la cântările din bazele militare americane. Aici nu e nimic de glumit. E poate cel mai lucid moment al albumului.

Și apoi „Iron Man”, care la început se numea, cu toată poezia din Birmingham, „Iron Bloke”. Vocea robotică de la început e a lui Ozzy, trecută de Bain printr-un ring modulator. Rezultatul: un riff pe care l-a încercat la un moment dat orice adolescent care a pus mâna pe o chitară într-un magazin de instrumente, spre disperarea eternă a vânzătorilor.

„Paranoid”, piesa de umplutură care a mâncat tot albumul

Spre finalul sesiunii, Rodger Bain a făcut socoteala: albumul era prea scurt și mai trebuia o piesă. Ceilalți au ieșit, iar Iommi a rămas singur în studio cu chitara. Cum a povestit chiar el, „waited till the others came back from the pub”, adică a așteptat să se întoarcă băieții de la pub, apoi le-a pus riff-ul în față.

Restul e legendă cu cronometru. Bill Ward și-a amintit că piesa a fost gata în vreo 20–25 de minute. Butler a spus că muzica a durat cinci minute, iar versurile cam două ore. Pentru context: unii dintre noi petrec mai mult timp alegând numele unui playlist. Unii au remarcat și că galopul piesei amintește de „Communication Breakdown” de la Led Zeppelin. Nu e o copie notă cu notă, dar dacă le asculți una după alta pe niște căști care nu sună ca un radio de bucătărie (de exemplu, niște căști Skullcandy), înțelegi de unde a pornit discuția.

Doar că textul nu e deloc o glumă. Butler a scris despre propriile lupte cu depresia, într-o vreme în care sănătatea mintală nu era subiect de radio, cu atât mai puțin pe un ritm care te face să dai din cap. Ba chiar considera piesa prea comercială față de restul albumului, motiv pentru care versurile au ieșit atât de întunecate. Ironia: tocmai „piesa prea comercială” a urcat pe locul 4 în topul single-urilor din Marea Britanie.

Coperta care ilustrează alt album

Titlul de lucru al discului era „War Pigs”, iar coperta a fost fotografiată exact pentru titlul ăsta: un războinic cu scut și sabie ieșind din întuneric, imagine suprapusă de trei ori și pătată cu roz. Fotograful Keith McMillan, creditat ca Keef, a făcut ședința în Black Park, Buckinghamshire, iar „modelul” a fost asistentul lui, Roger Brown. Un om într-un costum improvizat, într-o pădure, noaptea. Glam rockul încă nu inventase nimic mai curajos.

Apoi casa de discuri a schimbat titlul în „Paranoid”. De ce? Aici versiunile se bat cap în cap: s-a vorbit despre teama unui scandal legat de Vietnam, dar Ozzy a susținut că a fost pur și simplu o decizie de vânzări, după succesul single-ului. Coperta a rămas. Așa că milioane de oameni au cumpărat un album numit „Paranoid” cu un războinic roz pe copertă și s-au întrebat, pe bună dreptate, cine e paranoic aici. Nici trupa nu era fan: „I hated the album sleeve”, a recunoscut Butler. (Între noi fie vorba, un războinic roz ar arăta mai bine pe un tricou ZaTurk Merch decât pe o copertă care nu-și știe titlul.)

Planete, salată de șobolan și un C minus

Albumul nu e doar riff-uri de buldozer. „Planet Caravan” e o piesă aproape jazz, plutitoare, cu vocea lui Ozzy trecută printr-un difuzor Leslie, efectul rotativ care o face să sune ca transmisă de pe altă planetă. „Rat Salad” e instrumentala care îi lasă spațiu lui Bill Ward la tobe, iar Van Halen s-au gândit la un moment dat să-și ia numele după ea. Imaginează-ți afișele: „Rat Salad, live pe stadion”. Poate e mai bine că n-a fost să fie.

Nici criticii nu s-au aliniat imediat. Robert Christgau i-a dat albumului un C minus și a găsit temele horror mai degrabă kitsch decât înfricoșătoare. Publicul n-a citit memoriul: „Paranoid” a urcat pe locul 1 în Marea Britanie, singurul album Black Sabbath care a ajuns acolo până la „13”, din 2013, iar în SUA a prins locul 12 și a strâns în timp certificarea de patru ori platină. Dacă vrei povestea spusă de cei care au trăit-o, autobiografiile lui Ozzy și Tony Iommi sunt mai amuzante decât orice cronică din 1970 (găsești biografii rock aici).

De ce contează și azi

Pe 22 iulie 2025, Ozzy Osbourne a murit la 76 de ani, la doar câteva săptămâni după concertul de adio din Birmingham. În zilele care au urmat, „Paranoid” a urcat pe locul 1 în clasamentul Billboard Hot Hard Rock Songs, la 55 de ani după ce fusese scrisă ca umplutură. E greu de găsit o dovadă mai clară că unele lucruri făcute în grabă rezistă mai mult decât cele calculate.

AllMusic a scris despre album că a definit sunetul și stilul heavy metalului mai mult decât orice alt disc din istoria rockului. Pare exagerat până pui „War Pigs”, „Iron Man” și „Paranoid” una după alta și realizezi câte trupe și-au construit cariere întregi din ce a rămas pe podeaua acelui studio londonez.

Și dacă ai chef de tot albumul, de la „War Pigs” până la „Fairies Wear Boots”, uite-l întreg mai jos. Dă-l tare: vecinii oricum aveau ceva de reproșat.

Vezi și – 10 Lucruri Pe Care Probabil Nu Le Știai Despre Albumul de Debut al Trupei Black Sabbath

Morala? Dacă producătorul îți spune că albumul e prea scurt, nu intra în panică. Lasă-l pe Tony Iommi singur în studio și du-te la pub. Istoria se ocupă de rest.

Care e piesa ta preferată de pe „Paranoid”? Și ai curajul să recunoști în comentarii că e „Planet Caravan”?

Dacă îți plac poveștile din culisele rockului spuse fără ceremonie, pe canalul YouTube Zaturk Alternative Stories găsești și mai multe, cu bonusul că le poți asculta în timp ce te prefaci că muncești. Pentru un look de war pig civilizat ai ZaTurk Merch, iar pentru restul nebuniei zilnice ne găsești pe Instagram la @zaturk86.

Și dacă vrei astfel de povești direct în inbox, abonează-te la newsletterul ZaTurk: un singur email pe săptămână, vinerea. Durează mai puțin decât a durat scrierea lui „Paranoid” și nu are nevoie de umplutură.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.