Imaginează-ți scena: e 1981, Londra, plouă (evident), iar o trupă de heavy metal înregistrează o piesă despre numărul diavolului. Luminile din studio se aprind și se sting singure, aparatura o ia razna, iar producătorul face un accident în drum spre casă. Când ajunge la service să plătească reparația, factura e de fix 666 de lire. Nu, nu e un horror ieftin de la videoclub. E povestea din spatele lui The Number of the Beast, albumul care i-a dus pe Iron Maiden pe locul 1 în Anglia și a transformat America într-un câmp de luptă cu ciocane și discuri de vinil.

Un solist nou, o trupă cu nervii întinși

Să o luăm cu începutul. În 1981, Iron Maiden aveau două albume la activ și o problemă: solistul Paul Di’Anno. Potrivit istoriei trupei, comportamentul lui devenise tot mai imprevizibil, în mare parte din cauza drogurilor, iar Di’Anno a recunoscut mai târziu că știa că nu va duce turneul până la capăt. A fost dat afară după turneul Killer, iar trupa avea deja înlocuitorul în vizor.

Înlocuitorul era un tip energic de la Samson, pe nume Bruce Dickinson. Managerul Rod Smallwood l-a agățat la Reading Festival, Bruce a dat audiția în septembrie 1981 și a fost angajat pe loc. Culmea: Dickinson a contribuit la scrierea a trei piese de pe album, „Children of the Damned”, „The Prisoner” și „Run to the Hills”, dar nu apare la credite, pentru că încă era legat contractual de fosta trupă. El a numit-o mai târziu o „contribuție morală”. Adică ai scris, dar pe hârtie n-ai scris. Birocrația, cel mai sinistru demon din toată povestea.

Pe deasupra, albumul a fost primul cu piese semnate de chitaristul Adrian Smith și ultimul cu tobarul Clive Burr, singurul disc Maiden care îl trece pe Burr și drept compozitor. În decembrie 1982, Burr a fost înlocuit de Nicko McBrain.

Cinci săptămâni, un studio bântuit și o factură blestemată

Înregistrările au avut loc la Battery Studios din Londra, cu producătorul Martin Birch, iar trupa avea cam cinci săptămâni să înregistreze și să mixeze tot. Presa muzicală a povestit de-a lungul anilor despre lumini care se aprindeau și se stingeau singure și echipamente care cedau fără motiv. Joe Daly de la Louder observă că un studio londonez din anii ’80 nu avea nevoie de Satana ca să facă figuri. Un amplificator bulit e bulit, indiferent de versuri.

Apoi vine capitolul care a intrat în folclor. Potrivit Louder, într-o duminică seara, după ce terminaseră piesa de titlu, Birch conducea spre casă pe ploaie și a lovit o dubă. În dubă, conform poveștii, se aflau niște călugărițe. Câteva zile mai târziu, la service, factura pentru reparație: 666 de lire. Steve Harris a povestit pentru Metal Hammer, în 2015, că Birch a fost atât de speriat încât a insistat să plătească 667. O liră în plus pentru liniștea sufletească. Cea mai bună investiție din istoria heavy metalului.

Partea cu călugărițele vine cu un „se pare” atașat, dar factura și lira în plus le-a confirmat chiar Harris. Restul intră la categoria „povești bune la o bere”.

Coșmarul lui Steve Harris și țipătul care a ținut ore întregi

Piesa de titlu nu s-a născut dintr-un pact cu diavolul, ci dintr-un film văzut prea târziu. Steve Harris a spus că a scris-o în urma unui coșmar, după ce se uitase noaptea la Damien: Omen II. Ca inspirație a mai pomenit și poemul „Tam o’ Shanter” al lui Robert Burns. Deci versurile care au panicat America vin din horror de duzină plus poezie scoțiană clasică. Ar fi trebuit să liniștească părinții. N-a liniștit pe nimeni.

Introducerea vorbită, cu citatele din Apocalipsă, e citită de actorul Barry Clayton. Potrivit lui Dickinson, trupa îl voia pe Vincent Price, dar acesta n-a vrut să coboare sub 25.000 de lire, așa că s-a mers pe varianta mai prietenoasă cu bugetul. Iar celebrul țipăt al lui Bruce de la începutul piesei? Dickinson a spus în documentarul Classic Albums că a venit din frustrare, pentru că Martin Birch l-a pus să cânte introducerea iar și iar, ore în șir.

Coperta care trebuia să fie pentru alt disc

Coperta cu Eddie care manevrează diavolul ca pe o marionetă (care, la rândul lui, manevrează un Eddie mai mic, pentru că de ce nu) e pictată de Derek Riggs. Nu a fost făcută pentru album, ci pentru single-ul „Purgatory”. Smallwood a considerat-o prea tare pentru un single și a păstrat-o pentru disc. Bonus de tipografie: din cauza unei erori de tipar, cerul a ieșit albăstrui în loc de gri, iar asta a fost corectată abia la reeditările din 1998.

(Dacă și tu vrei un monstru pe tricou, dar ceva mai puțin litigios, ai la ZaTurk Merch design-uri care nu manevrează pe nimeni cu sfori.)

America ia ciocanul: cum s-au „exorcizat” discurile

Albumul a apărut în martie 1982 și a intrat direct pe locul 1 în Marea Britanie, primul număr unu din cariera trupei. „Run to the Hills” a devenit primul lor single de top 10 în UK. În Statele Unite, albumul a urcat până pe locul 33 în Billboard 200, dar a primit și un bonus pe care nu-l ceruse nimeni: scandalul.

Grupuri religioase americane au acuzat trupa de satanism din cauza versurilor și a copertei. Turneul a avut parte de proteste și boicoturi, s-au organizat arderi publice de discuri, iar un grup a preferat să le spargă cu ciocanele. Louder notează un detaliu demn de un sketch: unii protestatari s-au oprit înainte să dea foc discurilor, de teamă să nu inhaleze fumul toxic. Protecția sufletului, da, dar plămânii întâi.

Răspunsul lui Harris a fost cât se poate de sec: acuzațiile erau nebunești, iar cei care protestau, a zis el, evident nu citiseră versurile. Trupa a tratat totul ca pe o prostie. Ironia: scandalul le-a adus și mai multă publicitate. Cea mai ieftină campanie de marketing din istorie.

Ce a rămas după fum: 20 de milioane și un imn în fiecare setlist

Opt piese, sub 40 de minute, și un album care a schimbat jocul. „Total Eclipse” a fost lăsată pe dinafară la lansarea originală din lipsă de spațiu și a apărut abia pe reeditarea din 1998. „Hallowed Be Thy Name”, piesa de final, a ajuns în aproape toate setlisturile trupei de atunci încoace. Vânzările au trecut, potrivit estimărilor din presă, de 20 de milioane de exemplare, iar în 2012 britanicii l-au votat cel mai bun album britanic din toate timpurile, într-un sondaj legat de Jubileul de Diamant al Reginei.

Și dacă ai chef de tot albumul, fără ciocane și fără să dai foc la nimic, pune-ți căștile (dacă ale tale scot doar bas și regrete, poate îți trebuie o pereche de căști Skullcandy) și dă-i play mai jos:

Vezi și – Paranoid de la Black Sabbath: povestea albumului care trebuia să se numească „War Pigs”

Morala? Nu orice album despre diavol e satanic, dar orice factură de 666 de lire merită o liră în plus, ca să dormi liniștit. Maiden au intrat în studio cu solist nou și nervii întinși și au ieșit cu un disc pe care îl fredonează azi și bunicii roacerilor.

Tu ce piesă alegi de pe The Number of the Beast: „Run to the Hills”, piesa de titlu sau „Hallowed Be Thy Name”? Și ai fi plătit 666 sau dădeai și tu lira în plus?

Dacă îți plac poveștile astea blestemate, dar adevărate, treci pe canalul nostru de YouTube, Zaturk Alternative Stories. Pentru un tricou care nu cere exorcizare, intră pe ZaTurk Merch, iar pentru porția zilnică de zgomot ne găsești pe Instagram la @zaturk86.

Și dacă vrei toate poveștile săptămânii la un loc, abonează-te la newsletterul ZaTurk: un singur email pe săptămână, vinerea. Promitem că nu vine niciodată cu factură de 666.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.