Te-ai întrebat vreodată dacă succesul apare pentru că meriți… sau pentru că pur și simplu ai supraviețuit suficient de mult haosului încât universul să obosească să te mai lovească? Pentru că povestea Thin Lizzy nu este despre glorie, ci despre cum să nu mori înainte să ajungi celebru, într-o industrie care pare hotărâtă să te îngroape cu zâmbetul pe buze.

În anii ’70, când rock-ul mirosea a bere ieftină, vise sparte și orgolii supradimensionate, Thin Lizzy era genul de trupă despre care lumea spunea: „au avut o șansă… și au ratat-o”. Și încă una. Și încă una. Schimbări de componență, datorii obscene, albume care nu vindeau, producători care păreau trimiși special să le omoare identitatea și turnee unde supraviețuirea fizică devenea un obiectiv realist.

Dar exact din acest haos, din acest mix de talent, furie, alcool și încăpățânare irlandeză, avea să se nască una dintre cele mai improbabile reveniri din istoria rockului. Iar povestea asta nu începe cu un hit. Începe cu o trupă aproape moartă.

În anul 1974, Thin Lizzy arăta ca o mașină abandonată pe marginea autostrăzii rockului britanic, cu capota ridicată și fum ieșind din toate părțile. Trei albume scoase cu label-ul Decca, un hit neașteptat cu Whiskey In The Jar, și apoi… liniște totală. Chitaristul Eric Bell pleacă, Gary Moore vine și pleacă mai repede decât un refren prost, toboșarul Brian Downey își pierde complet încrederea și trupa ajunge să funcționeze ca un scaun cu trei picioare…din care unul lipsește.

Donează prin PayPal pentru susținerea platformei noastre. Numai așa vom reuși să creștem și să creăm conținut mai calitativ.