Sunt piese care încearcă să fie ambițioase, iar apoi sunt piese ca „Joseph” a celor de la Falling in Reverse, care pur și simplu renunță la orice noțiune de subtilitate și decid să arunce în tine, în opt minute, tot ce a mai rămas nescris din istoria muzicii metal. Ronnie Radke a livrat, fără exagerare, unul dintre cele mai dus-cu-pluta single-uri din 2026, iar dacă asta nu vă convinge, aflați că a reușit să-i convingă și pe Corey Taylor de la Slipknot și Serj Tankian de la System of a Down să vină la petrecere.

„Joseph” e, potrivit unui comunicat de presă, chiar numele „mic” al lui Radke, ceea ce ne spune deja două lucruri: primul, că artistul are un simț al introspecției destul de literal; al doilea, că undeva, cineva din PR-ul trupei a decis că ăsta e un unghi de vânzare suficient de interesant încât să apară în primul rând al fiecărui articol despre piesă. Misiune îndeplinită, iată-mă scriind exact despre asta.

Piesa începe ca o baladă întunecată, cu pian și cor, în care Radke contemplă mecanismul etern al mașinăriei de război și pe cei sacrificați pe parcurs. Întrebarea retorică fiind, firesc, „ești pregătit să mori?” Ce mod liniștit de a începe dimineața, nu-i așa?

Apoi lucrurile devin… operistice? Metal? Amândouă simultan?

Introducerea liniștită se transformă rapid într-o contemplație pe jumătate rap-uită despre viața de apoi, după care piesa intră direct în supraturație: arpegii metal urlate, un ritm care îți face pulsul să sară de pe grafic. Radke devine wild operatic la un moment dat, iar apoi (pentru că de ce nu) simulează sunete de armă în versuri („Fuck the world with loaded gun„) și țipete fioroase. E genul de tranziție muzicală pe care, dacă ți-ai imaginat-o singur, probabil ai nevoie să vorbești cu cineva. Dar Radke chiar a făcut-o, live, pe înregistrare.

Ca și cum piesa nu ar avea deja destule idei bâzâind în ea, apare Corey Taylor pentru un verset invitat care mârâie o critică politică serioasă „bombardăm școli doar ca să construim o închisoare” condimentată, natural, cu o referință la Escape the Fate. Pentru că nimic nu spune „reflecție profundă asupra complexului militar-industrial” ca o trimitere subtilă către o altă trupă de metalcore.

După un breakdown plin de zgomot djent, apare Serj Tankian, plutind pe niște acorduri jazz blânde, ca să reflecteze despre genocid. Trecerea de la screaming metal la contemplație jazzy despre unul dintre cele mai grele subiecte imaginabile, totul într-o singură piesă, este genul de decizie creativă care fie e geniu pur, fie e o cerere de ajutor artistic. Poate ambele.

Vezi și – Povești Din Black Metal Prea Sumbre Ca Să Fie Adevărate (Dar Sunt)

Dacă vă gândeați că muzica singură e suficient de mult, așteptați să vedeți videoclipul. Avem avioane prăbușindu-se, avem pe Radke împușcând inamici în timp ce gonește pe motocicletă prin oraș, avem un munte de oase ridicându-se dintr-o grămadă de schelete pline de anxietate (pentru că, evident) și câteva scene în care Radke, Tankian și Taylor cântă împreună piesa. Regizat de Jensen Noen, clipul reușește performanța de a face ca haosul liric al piesei să pară, prin comparație, relativ organizat.

„Joseph” este prima lansare a trupei din acest an și continuă un șir impresionant de colaborări neașteptate: single-ul „All My Women” cu Hardy anul trecut, plus „God Is a Weapon” alături de Marilyn Manson. În ritmul ăsta, întrebarea nu mai e cine va apărea pe următoarea piesă Falling in Reverse, ci mai degrabă cine mai lipsește din listă.

Un lucru e sigur: dacă ai vrut vreodată o piesă care să treacă de la baladă la operă metal, la critică politică mârâită, la reflecție jazzy despre genocid, toate în același cântec, Ronnie Radke tocmai ți-a rezolvat problema.

Fie că ai cerut-o sau nu.