Pe 6 decembrie 1969, cea mai mare trupă rock a momentului a organizat un concert gratuit, în spiritul păcii și al iubirii. Ca pază, a apelat la un club de motocicliști, „plătit” cu bere de 500 de dolari. Ce putea să meargă prost? Spoiler: aproape tot.

Altamont este locul unde, spun criticii, au murit anii ’60. Metaforic, desigur. La propriu, în acea zi au murit patru oameni. Tocmai de aceea povestea merită spusă fără romantism, fără legende urbane și fără mitul cu „Sympathy for the Devil”, pe care probabil l-ai auzit greșit.

Un Woodstock al Vestului, organizat în stilul „lasă, că merge și-așa”

Woodstock se terminase în august 1969, cu nici patru luni înainte. The Rolling Stones tocmai făceau primul lor turneu american după o pauză de trei ani și încasau critici pentru prețul biletelor. Soluția lui Mick Jagger: un concert gratuit în zona San Francisco, filmat pentru finalul unui documentar despre turneu. Pe hârtie, suna a gest frumos. În realitate, a fost un șantier.

Primul loc vizat a fost Golden Gate Park, dar autoritățile au refuzat. Al doilea, circuitul Sears Point, a picat după ce proprietarii au cerut o parte din drepturile filmului. Așa s-a ajuns la Altamont Speedway, un circuit de curse aflat la vreo 65 de kilometri est de San Francisco, oferit gratuit de proprietarul lui, Dick Carter. Locația a fost stabilită pe 4 decembrie. Adică festivalul pentru sute de mii de oameni s-a mutat cu două zile înainte. Unele trupe au nevoie de mai mult timp ca să aleagă fontul de pe afiș.

Rezultatul: o scenă de aproximativ un metru înălțime, pusă la baza unei pante, fără spațiu real între artiști și public. Practic, primul rând putea să-i țină basistului de mână. Nu era o metaforă despre apropierea de fani.

Paza: Hells Angels, plătiți cu bere de 500 de dolari

Aici intră în scenă cea mai proastă clauză contractuală din istoria rockului. Managerul de turneu Sam Cutler a stabilit cu Hells Angels ca motocicliștii să fie prezenți, iar trupele să le asigure bere în valoare de 500 de dolari. Ulterior, Cutler a susținut că rolul lor era doar să păzească generatoarele. Fișa postului spunea „generatoare”. Ce s-a înțeles pe teren a fost cu totul altceva.

Publicul a fost estimat între 250.000 și 300.000 de oameni. Prin mulțime circulau LSD de proastă calitate și vin ieftin, iar echipele medicale au raportat sute de cazuri de „bad trip”. Tonul zilei s-a văzut din prima: Jagger a fost lovit în cap de un om din public la scurt timp după ce a coborât din elicopter. Iar Stones nici nu urcaseră încă pe scenă.

Ziua în care muzica a pierdut în fața pumnilor

Pe scenă au urcat pe rând Santana, Jefferson Airplane, The Flying Burrito Brothers și Crosby, Stills, Nash & Young. Violența a crescut constant. În timpul setului Jefferson Airplane, solistul Marty Balin a încercat să oprească o bătaie și a fost lăsat inconștient de un membru Hells Angels. Da, un muzician a fost pus la pământ pe propria scenă, la propriul concert pentru pace.

Grateful Dead, programați și ei să cânte, au ajuns la fața locului, au aflat ce se întâmplase și au refuzat să mai urce pe scenă. Gândește-te puțin: o trupă care ar fi cântat trei ore și într-o parcare de supermarket a zis „nu, mersi”. Când Grateful Dead refuză un jam, e semn că trebuie să-ți pui întrebări.

Nu, nu s-a murit pe „Sympathy for the Devil”

Mitul spune că tragedia a avut loc în timp ce Stones cântau „Sympathy for the Devil”, piesa care alimentează și astăzi teoriile despre muzicieni care și-ar fi vândut sufletul diavolului. Realitatea e mai banală și mai tristă. Pe „Sympathy for the Devil” au izbucnit bătăi atât de violente încât trupa s-a oprit, Jagger a cerut calm mulțimii, iar Keith Richards a amenințat că nu mai cântă dacă situația nu se liniștește.

Câteva piese mai târziu, în timpul „Under My Thumb”, Meredith Hunter, un tânăr afro-american de 18 ani, a fost ucis lângă scenă. Înregistrările arată că, după o altercație cu membri Hells Angels, Hunter a scos un revolver. Alan Passaro, un Hells Angel de 21 de ani, l-a înjunghiat de mai multe ori. Hunter a murit înainte să primească ajutor medical. Trupa nu a văzut ce s-a întâmplat și a continuat să cânte.

Passaro a fost judecat pentru crimă, iar în ianuarie 1971 juriul l-a achitat, acceptând teza legitimei apărări după ce a văzut filmările. În anii 2000, biroul șerifului din comitatul Alameda a redeschis cazul ca să verifice dacă un al doilea agresor fusese implicat. Ancheta s-a închis în 2005, cu concluzia că Passaro a acționat singur.

În aceeași zi au mai murit trei oameni, în accidente: doi au fost loviți de o mașină care a fugit de la locul faptei, iar al treilea s-a înecat într-un canal de irigații. Tot atunci, potrivit relatărilor vremii, au venit pe lume patru copii. Nu e o poantă. E doar socoteala tristă a unei zile care trebuia să fie o petrecere.

„Gimme Shelter”: filmul care a prins totul pe peliculă

Totul a fost filmat de frații Albert și David Maysles, împreună cu Charlotte Zwerin, pentru documentarul „Gimme Shelter”, lansat în 1970. Filmul începe cu Jagger privind înregistrările într-o cameră de montaj, câteva luni mai târziu, iar fața lui spune mai mult decât orice comunicat de presă. Aceleași imagini au ajuns ulterior în fața juriului.

Ani mai târziu, Jagger a numit evenimentul „a complete mess” și a recunoscut că trupa a avut partea ei de vină pentru că nu a verificat cum era organizat. În schimb, ideea că Altamont ar fi marcat „sfârșitul unei ere” i s-a părut mai degrabă o invenție a jurnaliștilor de modă. Poate. Dar puține concerte au ajuns studiu de caz în cărțile despre siguranța festivalurilor.

Vezi și – Jonathan Davis de la Korn despre haosul de la Woodstock ’99

De ce Altamont încă doare

Altamont nu a fost opera diavolului, a unei piese blestemate sau a unor „vibrații proaste”. A fost suma unor decizii proaste: o locație schimbată în ultima clipă, o scenă prea joasă, un public uriaș lăsat de capul lui și paza încredințată unor oameni plătiți în bere. Un tânăr de 18 ani a murit, iar istoria rockului a primit cea mai scumpă lecție despre organizare. Morala e simplă și nu costă 500 de dolari: siguranța la concerte nu se negociază la ladă.

Tu ce crezi: Altamont a fost cu adevărat „sfârșitul anilor ’60” sau doar o tragedie pe care am transformat-o, comod, în metaforă? Scrie-ne în comentarii.

Dacă vrei mai multe povești din culisele rockului spuse fără perdea, te așteptăm pe canalul YouTube Zaturk Alternative Stories. Pentru concerte la care chiar vrei să fii văzut în primul rând (pe o scenă mai înaltă de un metru, sperăm), ia-ți un tricou de la ZaTurk Merch. Iar zilnic ne găsești și pe Instagram, la @zaturk86.

Și dacă vrei poveștile astea direct în inbox, abonează-te la newsletterul săptămânal ZaTurk: un singur email pe săptămână, vinerea. E singura „livrare” din articolul ăsta care ajunge la timp și nu costă nicio ladă de bere.

Ilustrațiile din articol sunt generate cu AI.